Mă aflu ȋn faţa unei pagini albe şi ȋncerc, timidă, să-mi regăsesc cuvintele. Nu ar trebui să fie greu căci, până la urmă, exerciţiile acestea de imaginaţie au fost parte din mine cândva. Le-am abandonat şi astfel am pierdut o pasiune. Astăzi ȋmi doresc să-mi reamintesc cine sunt, ȋnsă cu paşi mici, astfel că pagina care se ȋntinde ȋn faţa mea reprezintă un ȋnceput, nu o continuare.

Punct şi de la capăt.

M-am gândit mult la privilegii. Dacă merităm ceea ce avem şi dacă avem ceea ce merităm. Dacă cineva anume este ȋn măsură să decidă asta şi dacă vom fi vreodată mulţumiţi cu ce ni se oferă. Răspunsurile sunt multiple şi bazate, ȋn parte, pe această falsă impresie de ”perfecţiune” pe care fiecare dintre noi ne-am clădit propria imagine. Înotăm ȋntr-o mare de egouri pictate cu măiestrie de nişte artişti care ȋşi urcă muza pe un piedestal mult prea ȋnalt. Zilnic ne ȋmbătăm cu iluzii şi astfel uităm că, până la a merita ceva, trebuie să vedem dacă am făcut un pas ȋn plus pentru a fi mai aproape de ceea ce considerăm că ne aparţine. Asta pentru că ȋntr-o lume ȋn care fiecare consideră că are mai multe privilegii faţă de cei care ȋi ȋnconjoară, este necesar un echilibru. Echilibru născut din dorinţa fiecăruia de a lua o pauză şi de a-şi analiza acţiunile şi rezultatul acestora şi, bineȋnteles, de a ȋnţelege dacă aceste rezultate “merită” ceva mai mult.

Părerile despre propria persoană sunt, ȋntr-o oarecare măsură, false. Nu doar ale mele sau ale tale, ci a tuturor. În fond, adevărul ne face ursuzi. Însă asta nu justifică elanul cu care ne pierdem ȋn această pădure a amăgirilor. Astfel că, din când ȋn când, e bine să ne reamintim ce şi cine suntem de fapt şi să luăm din ce ni se oferă, doar ceea ce merităm cu adevărat.