Aci stau oameni palizi, fără vlagă

şi mor înmărmuriţi privind la lume,

Nu vede unul căscătura bleagă,

în care-un neam plăpând, zâmbind a şagă

îşi pierde fiinţa-n nopţi fără nume.

Aleargă înjosiţi de-al trudei post,

slujind sfioşi la lucruri fără rost,

şi hainele pe ei se veştejesc,

şi mâinile frumoase-mbătrânesc.

Mulţimea-mpinge, negândind să-i cruţe,

deşi îi vede şovăielnici, slabi,-

doar câinii de pripas de la căruţe,

le merg pe urme, câţiva paşi, lingavi.

Ei sunt zvârliţi sub sute de gealaţi,

şi-ademeniţi de-a ceasului strigare

foiesc pe la spitale-nsinguraţi,

pândind cu spaimă ziua de intrare.

Acolo-i moartea. Nu faţa mieroasă

ce straniu cheamă pruncii să se joace-

ci moartea mică, moartea de dincoace,

ce-atârnă crudă, verde, nezemoasă,

rod tainic, sterp şi care nu se coace.

Dă fiecărui, Doamne, moartea lui.

o moarte care-ncepe din văleat,

în care –avu iubire, rost, nevoi.

Căci noi suntem doar coaja de copac.

Morţile mari care-n adânc ne zac

sunt rodul după care totu-i dat.

(Din vol. Rainer Maria Rilke, Poeme în tălmăcirea lui Mircea Vulcănescu, Editura Paideia, Bucureşti, 1991, pg.71-73)