Adesea uimit te priveam, stam la fereastra ieri începută,stam şi uimit te priveam. Încă mi-era oraşul cel nourefuzat, şi, neînduplecată, priveliştease-ntuneca de parcă nu aş fi fost. Nici cele mai apropiatelucruri nu se-osteneau să se facă-nţelese. La felinar,stradela o lua în sus. Vedeam că mi-e străină.Peste drum, o odaie, palpabilă, clară-n lumina lămpii –începeam să particip; simţiră, lăsară obloanele.Stam. Apoi plânse-un copil. Ştiam ce-s în staremamele-n casele acelea,-mprejur. Şi ştiamşi nemângâiatul temei al oricărui plâns. Sau o voce cânta şi răzbătea ceva mai departede aşteptare, sau, jos, tuşea un bătrân,mustrător, ca şi cum trupu-i avea dreptatecontra acestei lumi mai blajine. Apoi o oră bătu –dar eu numărai prea târziu, şi căzu pe alături.Ca un băiat, străin, care-n sfârşit e primitîn joc dar nu prinde mingea, nu ştienici unul din