Eu aveam morţi, însă i-am ignorat

şi-am fost uimit, aşa-mpăcaţi să-i văd,

de prompt acasă-n moarte, aşa drepţi,

altfel decât li-i faima. Doar tu vii

napoi; tu mă atingi, tu bântui, vrei

să loveşti ceva, care să sune,

Trădându-te. O, nu îmi lua ce-nvăţ

încet. Eu am dreptate , tu greşeşti

Dacă, mişcată de orice lucru

îţi este dor. Pe-acesta-l preschimbăm;

aici nu e, îl oglindim lăuntric

din fiinţa noastră, de-ndată ce-l vedem.

Te-nchipuiam departe. –S încurcat,

căci tu greşeşti şi vii, care mai mult

decât orice femeie ai schimbat.

Ne-am îngrozit nu cînd murit-ai, ci că

moartea-ţi tare ne-a întrerupt obscur,

rupând ce-a fost de ceea ce-a urmat:

aceasta ne priveşte; a rândui va

fi munca, ce-nfăptuim cu totul.

Te-ai îngrozit tu însăţi şi-ai acum

groaza, unde ea nu mai contează;

căci din eternitate-o parte pierzi

şi-aici păşeşti, prietenă, aici,

unde nimic nu-i încă; risipită

pe jumătate prima oară-n Tot,

ivirea infinitelor nature

n-ai apucat-o, cum orice lucru-aici;

din fluxul care te-a primit deja,

atracţia mută-a oricărei neliniştite

trage-n jos spre timpul măsurat-:

de-acestea-s des noaptea trezit ca de un hoţ intrând.

Si aş putea să spun că tu doar vrei

să vii din dărnicie, din preaplin,

căci sigură, în tine însăţi, eşti,

umblând ca un copil netemătoare

de locuri, unde ceva se-ntâmplă-;

nu însă: tu rogi. Aceasta-mi intră

până la os şi taie ca o lamă.

Un reproş, ce-ai fi adus ca spectru,

imputat mie, când noaptea mă retrag

în plămânul meu, în măruntaie,

în camera săracă a inimii mele,

-un astfel de reproş n-ar fi aşa crud

cum este-această rugă. Ce îmi ceri?

Spune, să plec la drum? Ai lăsat un

lucru, undeva, ce se frământă

şi vrea să te urmeze? Într-o ţară

ce n-ai văzut-o, deşi îţi era-

-nrudită ca celălalt pol al simţurilor.

Eu vreau pe râurile ei să merg,

vreau pe uscat să-ntreb de datini vechi,

şi cu femei la porţi vreau să vorbesc

şi să privesc copiii când şi-i cheamă.

Vreau să reţin cum peisaju-acolo,

afară, îl străbat, la munca vechea

câmpului şi a livezii, să cer

în faţa regelui să fiu adus,

şi preoţii vreau să-i atrag prin mită,

să mă aşeze-n faţa naltei statuişi,

închizând de templu porţi, să plece.

Atunci însă eu vreau, când multe ştiu,

animale să observ, ca ceva din

alcătuirea lor să-mi lunece

-narticulaţii; o scurtă viaţă vreau

în ochii lor să am, care mă ţin şi-ncet

mă lasă,-n pace, fără judecată.

Eu vreau ca grădinarii multe flori

să îmi înşire, pentru ca în glastra

numelor frumoase un rest

al sutelor miresme aici s-aduc.

Şi fructe vreau să cumpăr,

fructe, und’ţara mai e o dată până-n ceruri.

Căci asta-ai înţeles: fructele pline.

În cupe le puneai în faţa ta

şi greul în culori li-l cântăreai.

Şi tot ca fructe, femeile priveai

şi pe copii la fel, din interior

în formele fiinţei lor împinşi.

Tu însăţi te priveai ca pe un fruct,

din haine te scoteai, prin faţa

oglinzii te purtai, lăsându-te în ea,

afară din privire, rămasă-n faţa-i,

şi nespunând: sunt eu, nu: aceasta-i.

Privirea ta era-n sfârşit absentă

şi săracă, dintr-o reală lipsă,

că nu te mai dorea pe tine: sfântă.

Eu vreau să te păstrez aşa cum în

oglindă te-aşezai, adânc în ea

de tot departe. De ce tu altfel vii?

Ce te revolţi? De ce vrei să mă faci

să cred că-n chihlimbarul din jurul

gâtului o parte mai era din

greutatea ce dincolo,-n imagini

pacificate, nu-i; de ce-mi arăţi o

sumbră bănuială în purtarea-ţi;

ce te cheamă să defineşti conturul

trupului ca liniile unei mâini,

încât nu le mai pot vedea fără destin?

Vino-n lumina lumânării. Nu-mi

este teamă să-i privesc pe morţi. Când vin,

atunci au dreptul să zăbovească

în ochii noştri, precum alte lucruri.

Vino; noi vrem să fim tăcuţi o clipă.

Priveşte roza de pe masa mea;

nu-i chiar aşa sfioasă lumina-n jurul ei,

ca peste tine: să fie-aici n-ar trebui.

Afară în grădină, cu mine neamestecată,

să stea ori să plece ar fi trebuit - ,

acum dăinuie-aşa: ce-i este conştiinţa-mi?

Nu te speria, de-acum înţeleg, ah,

acum urcă în mine: nu pot altfel,

trebuie să-nţeleg, chiar de-aş muri.

Să înţeleg că eşti aici. Înţeleg.

Precum un orb pipăie-n jur un lucru,

soarta ţi-o simt şi nu-i ştiu niciun nume.

Să ne tânguim, fiindcă cineva

te-a luat din oglindă. Mai poţi tu plânge?

Nu poţi. Puterea şi-afluenţa lacrimilor

le-ai preschimbat într-o vedere coaptă

şi-aproape-ai fost ca-n tine orice

forţă să o transformi în viaţă tare,

rotind şi-urcând, orbind în echilibru.

O-ntâmplare, ultima, te-a rupt atunci,

pe urmă, din cel mai depărtat progres,

napoi în lume, unde vor forţele.

Te-a rupt nu-ntreagă; doar o bucată,

dar când creştea în juru-i, zi de zi,

realitatea, îngreunându-se,

de tine-ntreagă-aveai nevoie, ai

plecat şi te-ai sfărmat în părţi din lege

cu greu, căci de tine-aveai nevoie.

N-ai rodit şi din al inimii tale

pământ cald-nocturn dezgropat-ai seminţe

verzi, din care să-ncolţească a ta moarte,

propria moarte spre propria viaţă.

Şi le-ai mâncat, boabele morţii tale,

i-ai mâncat boabele, precum toţi ceilalţi,

şi ai avut în tine gust de dulce,

pe care nu-l doreai, având dulci buze,

tu: care-n simţuri erai deja dulce.

Să ne tânguim. Ştii cum sângele-ţi,

din cursul fără seamăn, şovăitor

se-ntoarse, fără voie, când l-ai chemat?

Cum a reluat confuz al trupului

flux mic; cum plin de neîncredere

şi uimire pătrunse în placentă

şi obosi de lunga revenire.

L-ai îmboldit, nainte l-ai împins,

tu l-ai târât înspre origini, cum

se târăşte o turmă către pradă;

şi încă şi mai voios îl voiai.

Şi pân’ la urmă l-ai constrâns: voios,

veni şi se dădu. Şi îţi părea,

cu-alte măsuri fiind obişnuită,

că numai pentru o vreme-ar fi; însă

acum erai în timp, şi timpu-i lung.

Şi timpul curge, timpul creşte, şi-i

precum recidiva unei boli prelungi.

Ce scurtă ţi-a fost viaţa de-o compare

cu-acele ore, când tu stăteai şi

ale viitorului multe puterile

consacrai tăcută noului făt,

ce iar era destin. O, aspră muncă.

Muncă peste-orice puteri. O-nfăptuiai

tu zi de zi, te târai la ea şi

din război trăgeai frumosul tiv

şi toate firele altfel folosindu-ţi.

Şi mai aveai de sărbătoare poftă.

Căci era făcut, şi-ţi trebuia răsplata,

precum copiii, când dulce-amar ceai

băut-au, ce te-nsănătoseşte, poate.

Astfel te răsplăteai: căci de oricine

erai prea departe şi-acum; nimeni nu-şi

imagina ce răsplată bine-ţi făcea.

Tu o ştiai. Te ridicai în leagăn,

nainte-ţi sta oglinda, ce toate-ntregi

ţi le reda. Acum erai tu toată,

şi-ntreagă-n faţa-i, şi-n ea numai miraj,

frumos mirajul oricărei femei,

cu drag purtând podoabe şi-aranjată.

Astfel murit-ai, precum de mult mureau

femeile-n vechime, în cald cămin,

moartea lăuzelor, care vor iarăşi

să se-nchidă şi-n stare nu mai sunt,

fiindcă bezna, pe care au născut-o,

vine din nou, şi-mpinge, şi pătrunde.

Totuşi, bocitoare n-ar fi trebuit

găsite? Muieri care plâng pentru bani

şi care se pot plăti, pentru ca

noaptea să bocească, când e linişte.

Datini! Noi nu avem destule

datini. Totul trece şi-i păstrat.

Trebuie, moartă, să vii, cu mine

să-ţi obţii tânguirea. M-auzi plângând?

Aş vrea ca glasu-mi ca o cârpă să-l

arunc peste cioburile morţii tale

şi să trag de ea, până se face zdreanţă

şi totul, ce spun, ar trebui ca,

în zdrenţe,-n glas să intre şi să-ngheţe;

de-ar fi jeluirea.Acum acuz:

nu pe acela ce te-a tras din tine

(nu-l aflu-aici, el este ca toţi ceilalţi),

dar îi acuz pe toţi în el: bărbatul.

De undeva fiinţa de copil

adânc în mine se trezeşte – n-o ştiu,

cea mai pură, poate, a copilăriei:

nu vreau s-o ştiu. Un înger vreau din ea

să-nchipui, făr’ a privi-ntr-acolo,

şi să-l arunc in primul rând al îngerilor

trâmbiţând, ce Domnului îi amintesc.

Căci chinu-acesta deja prea mult durează

şi nu-l ştie nimeni; prea greu e pentru noi

chinul confuz al unei iubiri false,

ce,-şi luând prescripţia ca obişnuinţă,

drept se numeşte şi creşte din nedrept.

Unde-i bărbatul ce-l poate poseda?

Care ceva posedă, ce singur nu se ţine,

ce doar, din timp în timp, voios se prinde

şi iar s-aruncă, precum copilul mingea.

Cum comandantul nu poate o Nike

la prora vasului s-o tină strâns,

când tăinuit uşorul divinităţii ei,

deodat’ o-nalţă-n luminoasă briză:

tot astfel nici unul dintre noi femeia

nu cheamă, ce nu ne mai vede şi

care pe-ngusta-i fâşie a vieţii

ca prin minune pleacă, fără neplăcere:

el ar avea chemare şi gust de vină.

Căci asta-i vina, de-o are cineva:

libertatea celui iubit să n-o sporească

cu toată libertatea ce-o găseşte-n sine.

Avem, unde iubim, numai atât:

a lăsa pe cellalt; căci a ne ţine

ne pare-uşor şi nu trebuie-nvăţat.

Eşti încă-aici? În care colţ eşti?

–Atât de multe-ai ştiut din toate

astea, multe ai putut, pe când mergeai

spre tot deschisă, ca o zi ce-ncepe.

Femeia suferă: a iubi e a fi singur,

şi-artiştii bănuiesc în muncă uneori

că trebuie să schimbe ce iubesc.

Ambele-nceput-ai; ambele-s în

ce-acum denaturează cinstea ce ţi-o ia.

Ah, erai departe de-orice cinste. Erai

de nedistins; frumuseţea-ai luat-o-ncet

năuntru, cum se retrage un stindard

în zorii suri ai zilei lucrătoare,

şi nu voiai decât o lungă muncă,

-ce nu-i făcută: nu-i făcută, totuşi.

De eşti încă aici, de-n astă beznă

mai e un loc, în care spiritu-ţi,

vibrând pe-ntinsele unde sonore,

intens un glas, singur în noapte,

tulbură-n curentul odăii nalte:

m-ascultă, m-ajută. Vezi, lunecăm,

neştiind când, din progres înapoi în

ceva la care nu ne gândim;

în ce ne prindem ca într-un vis

şi-n ce murim, fără să ne trezim.

Nimeni departe nu-i. Celui ce sângele

şi-a ridicat într-o lucrare ce durează

i se-ntâmplă să nu-l mai ţină sus şi

să se scurgă-n greutatea-i, fără preţ.

Căci undeva-i o veche duşmănie

între viaţă şi marele travaliu.

Fiindcă o ştiu şi o spun: ajută-mă.

Nu te întoarce. Dacă înduri, fii

moartă între morţi. Morţii sunt ocupaţi.

Dar mă ajută-aşa, să nu te risipeşti,

cum uneori departele m-ajută:-n mine.

Traducerea: George State