Prietene, deci, tu eşti singuratec...

 Noi vorbe şi semne le-mpărtăşim,

treptat lumea prindem să ne-o însuşim:

doar chipul ei, poate, şi slab şi sălbatec.

Mireasma, cine cu-n deget o zvântă?

Puteri ne pândesc, cum tainice oşti.

Şi multe le simţi... Pe morţi îi cunoşti.

Descântecul însă cum te-nspăimântă!

Îndurăm împreună; punţi ne unesc: