Până acum 10 ani credeam că e normal să-ți fie rău și să spui că "totul e bine". Auzeam mereu în jurul meu invariabil "totul e bine" ca răspuns la întrebarea "cum o mai duci?"/"ce mai faci?". Am preluat chestia asta ca pe ceva normal, fără să mă întreb măcar dacă toți cei care răspund așa sunt cu adevărat ok în interiorul lor.
Naivitatea mea și tiparul de a băga sub preș tot ce "nu e ok" s-au spulberat în ianuarie 2007 când ultimul lucru de care mă agățasem să cred că e ok (locul de muncă) a dispărut și el, pe lângă altele care s-au dus rând pe rând. Atunci am fost nevoită să recunosc că nimic nu era bine în viața mea. Numai că era un pic cam târziu. Eram deja pe calea ferată cu niște gânduri despre care am amintit deja cu alte ocazii. Ar fi putut să fie târziu de tot.