suntem din ce în ce mai singuri... din ce în ce mai mulți... și singuri.
ne uităm cu compasiune unul la altul, ne recunoaștem după mers, după gesturi, după microexpresii și după limbaj.
se citește în fiecare celulă fericirea de a fi liberi, dar și tristețea cauzată de neîmplinirea metafizică.
odată ce ne-am lungit brațele pentru a ne putea îmbrățișa singuri, odată ce am gustat din valurile dulci-amărui ale independenței și am devenit confortabili în senzația de libertate, cu greu mai putem renunța la ele.
e ca și cum ne-am depersonaliza.
e greu să accepți un om în spațiul tău personal, să-l lași să-ți intre în suflet de bunăvoie.
singura șansă ar fi să reușească să se înfiripe sub piele pe nesimțite, cu pași delicați și fără să facă zgomot, ...