Nu trebuie să fii neapărat fan de muzică
buegrass/folk/americana pentru a petrece clipe drăguțele alături de
muzica celor de la The Death South. Ca și mulți alții, primul
contact cu formația care își are sediul în Canada s-a produs odată
cu melodia „In Hell I'll Be In Good Company“, o compoziție prea
șmecheră pentru vremurile noastre care a apărut acum cinci ani pe
discul numit Good Company . Tehnic, ceea ce abordează domnii
aceștia canadieni nu se poate reduce la etcihete de bluegrass și
folk, căci „feeling“-ul care se revarsă din cele 13 piese incluse
pe noul album include multe alte bunătățuri printre care la
repezeală aș aminti arome de punk. Nu e nici o exagerare în
statement-ul anterior, fiindcă chiar și cei patru artiști care-și
spun The Dead South au subliniat acest fapt.
După succesul single-ului care i-a făcut cunoscuți în
lumea întreagă (melodie care are peste 153 de milioane de
vizualizări pe Youtube), canadienii au reușit să impresioneze și
prin show-urile live, acestea find descrise de către norocoșii care
au avut ocazia să asiste la ele, adevărate explozii de energie.
Piesele incluse pe Sugar and Joy au fost înregistrate undeva în
Alabama au o magie aparte din mai multe cauze. Una dintre ele este
amestecul ciudat de mandolină, banjo și chitară. Mai apoi, lipsa
bass-ului sau a violei. Motivele pot curge mai departe, dar
esențialul este că „ghiveciul“ artiștilor ăștia este delicios
pentru oricine, nu doar pentru urechile obișnuite cu asemenea
sonorități.
Single-ul Diamond Ring include clasica poveste a fetei
care își dorește un inel iar pentru aceasta eroul filmului îi face
o vizită lui „Old William“ care este în posesia unei „stâne de
aur“, iar „Alabama People“ surprinde printr-un cello de neuitat.
Alte momente memorabile ale discului include superba „Black Lung“
(care aduce pe ici pe colo cu binecunoscutul hit semnat The Dead
South) sau „Spaghetti“, aceasta din urmă find un amestec izbutit de
Ennio Morricone și oricare mlodie inclusă pe coloana sonoră a
filmului „O Brother, Where Art Thou?“. "Blue Trash" și
"Crawdaddy Served Cold" reușesc și ele să ți se întipărească în
minte încă de la prima ascultare, iar overall albumul ăsta îți
provoacă o stare de bine neexplicabilă prin cuvinte.
Nu e neapărat bluegrass și nici punk, dar cu siguranță
zahăr și plăcere. E happy music. Poate chiar cel mai vesel album
„clasic“ al anului din care am parcurs mai bine de nou luni de
zile…
