Mă așteptam să văd o reprezentare ceva mai eclatantă și mai siropoasă a subiectului, dar nu s-a întâmplat așa, probabil voi fi inundată de sirop și emoție (nu că mi-aș dori neapărat asta) la The Theory of Everything, alt film despre alt geniu cu probleme. The Imitation Game este o reprezentare destul de convențională și de șlefuită a unor fapte istorice destul de importante și de bine dosite sub preșul timpului, până acum (lucru valabil pentru profani). Aflăm că cel de-al doilea război mondial a fost câștigat în mare parte pe baza decriptării mesajelor germane de către o mână eterogenă de minți luminate avându-l în frunte pe Alan Turing (interpretat just fit de către Benedict Cumberbatch). Deși se bazează pe fapte cât se poate de reale, filmul pare să extragă poezia din viață și să tragă de ea până ajunge să o muleze pe structura tipică de scenariu hollywoodian, pierzându-și astfel rima, ritmul și figurile de stil. Probabil că altfel nici n-avea cum să se întâmple.


Imaginile de război, puține la număr, sunt edulcorate și respectă dumnezeiște regulile fotografiei, filmul are și o coloratură foarte frumoasă, precum și o muzică excelentă compusă de maître Alexandre Desplat. Însă toate aceste elemente îți dau senzația de film făcut ca la carte, după un anumit set de reguli, mi-ar fi plăcut să văd pusă în acțiune ceva mai multă imaginație căci vorba aia, oamenii la care te aștepți mai puțin fac lucruri de neimaginat, o frază laitmotiv a filmului. Însă până la urmă avem de-a face cu un film curățel, decent, despre un personaj indecent, bine executat sub regia norvegianului Morten Tyldum care a făcut și Headhunters, cu un Bendict Cumberbatch în plină forță, ceva mai puțin afectat și mai puțin nesuferit decât în Sherlock Holmes, dar nu departe de trunchiul newtonian din care cad mere prolifice aka roluri de genii sociopate, cu o Keira Knightley căreia, la fel, îi lipsește doza specifică de afectare și grimasele cu care ne-a obișnuit pavlovian. Între cei doi (și nu numai) există constant jocuri de cuvinte care ne arată cum dialogurile cotidiene sunt adevărate enigme pentru care ai nevoie de decodoare.

Povestea este spusă dintr-o perspectivă narativ-psihanalitică și auto-analitică în sensul că Alan Turing transformă ceea ce ar fi trebuit să fie un interogatoriu într-o confesiune. Încă de la începutul filmului Alan se adresează în egală măsură și audienței strecurând în substratul poveștii și cumva în avans, propria homosexualitate. Aceste inclinații erau aspru și legal pedepsite la acea vreme. Tocmai din cauza acestei condiții am dat și titlul articolului jocul foarte precis al sorții. Secvențele din copilăria lui Alan sunt puse într-un evantai explicativ cu procesul invenției mașinăriei complexe care avea să devină mai apoi computer-ul așa cum îl știm noi astăzi. Toate evenimentele din trecutul său, fie îndepărtat sau apropiat, creionează precis un fel de schiță, scheletul unei mașinării a sorții. Micul și inteligentul Alan crește într-un orfelinat și este frecvent persecutat de colegii mai puțin înzestrați, însă învață că violența are sens numai dacă produce satisfacție și găsește astfel în pasivitate propria metodă de apărate. Universul său solitar capătă sens atunci când îl întâlnește pe Christopher, un tânăr care îl înțelege, îl admiră și îl inițiază în știința codurilor și pentru care începe să simtă mai mult decât colegialitate sau prietenie. Stați liniștiți căci nu veți fi violați vizual de exemple concrete, filmul este cât se poate de asexuat în această privință. Sunt punctate deci câteva momente precise în copilăria lui Alan fără de existența cărora el poate că nu ar fi ajuns să decodifice mesajele inamice în timpul celui de-al doilea război mondial și să construiască o mașinărie în care n-ar fi crezut nimeni. Încă o dată, prin acest film, se mai trage o linie groasă sub expresia deja populară cum că unde e multă minte trebuie să fie și ceva putred sau sub expresia, cu caracter deja statistic, conform căreia geniile nu au viață lungă, din păcate.