In timp, o aruncatura catre o responsabilitate aparte. O
nevoie constanta de a crea momentul perfect de a fi, in sine, un om
perfect.
O zi calduroasa, asteptata de toti. Claustrare intre trei
pereti, toti deschisi de sticla care incinge pulpa expusa, intinsa
peste fibra de lemn. O pisica tarcata facuta carliont, bucla in
parul prea drept sa aiba o opinie fata de umezeala careia ii este
imuna. E o minciuna, trecuta pe obrazul marcat de o lejeritate
inganatoare, trecand catre visele de dupa-masa. Un sant sapat in
obraz, un zambet surd, fixat cateva unitati de timp, nespecificate.
Tricoul trecut peste abdomen, rulat in puterea caldurii care-l
fixeaza. Ganduri care prajesc mai tare ca orice soare. Ce este
timpul?
Ticaitul molcom din camera. Un geam larg deschis catre lumea
interioara a apartamentului care nu se aude. O libertate care
teoreticizeaza ideea masiva de a fi productiv, neavand nici cea mai
vaga idee ce inseamna, ca si concept si ca notiune propriu-zisa,
aplicabila.
Se intoarce pe-o parte. Coatele lipite strans si pumnii lasati
in voie sub obraz. Alte santuri se vor crea in vremea crearii, a
productivitatii invizibile; responsabilitatea de a intelege,
inainte de a acuza propriul sine pentru ceva ce se vinde, se da
gratuit pe toate gardurile, pe toate ecranele, din toate gurile si
toate urechile care doar asta aud. Si cand nu vor sa auda, inteleg
si repereaza, se antreneaza si se congrueaza in termeni periculosi.
O impingere fortata intr-o tacere deplina a unui apartament in care
te invarti ca un leu intr-o cusca. Dar cand leul stie ca e rege-n
natura si isi face lacas in urbanul muritorilor? Cand omul cere de
la sinele propriu ceva ce nu-si poate darui in clipa cererii?
Cumparam placeri instantanee. Un pachet de tigari cu douazeci
de lei, platit cu telefonul. O bere si dorinta imediata de a fi
rupt. Un articol citit si dorinta de a stii totul, desi, "totul" e
un miraj pentru clipa lui "acum". E un criminal care acuza
tradatorul din oglinda. E gura mare care are mainile mici. E masina
cu benzina fara drum. E Tinder pentru o comanda de amor, venita
prin Glovo, asezonata cu un sos de validare instantanee pe
Instagram. Deschiderea laptopului si oftatul de dupa doua ore in
care zici ca e greu ceea ce faci, cand, in fond, ti-ai luat lucrul
si l-ai plimbat prin tot taramul, dar mai deloc catre tastele si
dorinta ta arzatoare de a fi productiv. De a fi in trend cu modul
acesta de traire, atat de extrem, incat iti invalmaseste
organismul. E o cursa de Formula 1, unul cu altul. E formula de
trei simpla, in care crezi ca asta e ziua cand vei schimba ceva,
deschizi telefonul si te aglomerezi cu informatii aditionale, iar,
intr-un final, avem clasicul oftat, sau vocea acuzatoare de la
finele zilei care iti spune rapid cat este ceasul si ca trebuie sa
iti bagi dispozitivul la incarcat.
Niciodata pe tine.
In caldura arzatoare, au existat momente placute si izbitor de
diferite. Geamurile au prezis secrete care se infaptuiau prin grai
si imaginar; timpul statea intr-un pahar si se dispersa greu.
Devenea particule prin evaporare pentru o transpiratie
intracraniana si pentru enunturi scurte, prin metamorfozarea
scrisului, acum. O displazie de timp voita de scriitor pentru a
compara termeni si de a ingana mai multe intr-o bula de informatie
citita. "Sper sa iti pot penetra mintea prin limba mea natala,
buclata si scrisa".
S-a dezis de timp. L-a acceptat si redescoperit recent, prin
orologiul aproape antic, cu limba care indica ora, degetul care
trece peste minute, intocmai ca un prescolar peste primele litere
si o limba care goneste peste secunde: asta e limbajul. Daca doar
asculti timpul, il ai. Daca doar asculti si esti constient de
existanta lui, il ai. Ideal, il ai pentru ca existi si visezi,
pentru ca tu creezi si il imbalsamezi pentru momente viitoare.
Timpul nu moare fara de cunune, decat atunci cand te stresezi ca il
pierzi. O vorba romaneasca, "ca toate in viata". De ce te irosesti
sa iti pierzi vremea, studiind istorie, daca momentul acesta nu il
valorifici? Pentru ca, paradoxal, nu e irosit. Daca scrierea
aceasta e liniara, episoadele sunt sarite. Momentele cand
scriitorul a trait cu adevarat nu se rezuma la un studiu continuu
si la o scriere prelunga, ci la imersarea in fragmente milimetrice
din trecut, asezate pe rafturi craniene sub forma de crestaturi pe
vaile neuronale. E o experienta care nu se concentreaza in timp, cu
limite ca "o sa scriu pana la ora patru", "o sa scriu despre...",
desi, cu ultima, asa porneste. Nici aici nu e liniar timpul.
Nu pornim cu gandul spre a gasi inspiratie, cand inspiratia
sta langa noi si respira lumea din jur. Nu deschidem gura, decat
inutil, pentru o dispersare a lucrurilor care cu adevarat se simt a
fi important de evocat verbal. Nu putem trai prezentul unei
scrieri, daca toate elementele experentiale stau sa se mureze, sa
nu deranjeze pe altcineva. Scriitorul nu exista pentru nimeni si
nimic, ci pentru a trai tot si toate. Pentru a gasi un statement
lucrurilor frumoase care nu se vad in oglinda si pentru a intoarce
idilic buclele prin sonate lirice care au relevanta doar citite in
cugetul pustiit de lumea exterioara. Scriitorul creeaza o lume in
interiorul lumii tale, prin experientele omului in care decide sa
se ascunda: timid, obiectiv, rece si deopotriva cald. E o definitie
care fizic nu exista. Si fizic, testeaza prin om, care e
responsabilitatea unui moment, fara ca "responsabilitatea" sa se
simta ca o constrangere formala.
Responsabilitatea fata de timp se naste din doua: functiile
premergatoare, practice si latura afectiva, constientizarea si
motivarea individuala de a realiza ceva. Aici, "a realiza" inseamna
a pregati un ceai, a fuma linistit o tigara, a imbratisa copacii
minute, a vorbi cu cineva drag despre orice, a muri timp de un
minut si mai mult, a sfida timpul prin placerea trairii lui.
Responsabilitatea plantei tale valoroase e de a se bucura zilnic de
apa, o raza de soare, poate niste muzica si o iesire la aer.
Efectele responsabilitatii momentului lui "acum" o fac sa creasca
si sa produca frunze, flori, oxigen si nevoia de a-i schimba vasul,
fiind acum actualmente prea mare sa mai incapa in el. Cat de
diferit poate fi un om?
Prin rasucirea trupului si momentul de trantire a spatelui de
canapea, se trezeste molcom dintr-un somn al constiintei si al
analizei. Exista in sase iunie ca trup si suflu care doreste sa se
cameleonizeze printre oameni, in secret pictand prin minti.
Pictand sever, aproape ora trei. O sambata asteptata de multi,
dar doar o zi in care se poate schimba totul. Asta e puterea unui
moment, unul singur, esential, iar o zi are mai mult de un moment.
Mintea ne capteaza in momente pe care poate nu le-am trait si ne
aglomereaza, referinta fiind internetul si informatia extenuanta.
Un ceai zacand la fund de stomac, se perinda lent in organism. O
schita mentala pentru o scriere care nu e cea de fata, ci cea pe
fata careia se picta lumina lunii intr-o seara cand timpul era
responsabilitatea a doi oameni catre un singur moment. L-au
fructificat. L-au creat.
Timpul n-a murit,
Ci s-a trait.
