Oamenii pleacă adesea de lângă noi. Pleacă fizic
sau emoțional. Se desprind uneori puțin câte puțin, alteori brutal,
lăsându-ne sufletele dezgolite. Iar noi, privind cu jind în urma
lor, suntem sfâșiați de durere, de dor, de neputință, de „ce-ar fi
fost dacă”-uri, de orgolii peste care nu am putut sau nu am vrut să
trecem, de speranțe, de „întoarce-te înapoi” și de „iartă-mă”. Și
sufletul rămâne pustiu, singur, fără vlagă.
Oamenii pleacă.
… și oamenii rămân. Sufletul nostru se leagă pentru veșnicie de sufletul lor. Legături speciale. indestructibile. Pe multe dintre ele nu ni le putem explica, le acceptăm cu greu, le conștientizăm târziu, abia atunci când vrem să ne îndepărtăm. Și nu ne putem lipsi de ele pentru că oamenii ne devin drog. Îi alungăm și îi chemăm înapoi, plecăm și ne întoarcem din drum, îi căutăm în vise, în brațe, în inimă. Și devin una cu sufletul. Sunt motivul fiecărui zâmbet și batista fiecărei lacrimi. Sunt tot.
Oamenii rămân.
© Iustina Ţalea
Oamenii pleacă.
… și oamenii rămân. Sufletul nostru se leagă pentru veșnicie de sufletul lor. Legături speciale. indestructibile. Pe multe dintre ele nu ni le putem explica, le acceptăm cu greu, le conștientizăm târziu, abia atunci când vrem să ne îndepărtăm. Și nu ne putem lipsi de ele pentru că oamenii ne devin drog. Îi alungăm și îi chemăm înapoi, plecăm și ne întoarcem din drum, îi căutăm în vise, în brațe, în inimă. Și devin una cu sufletul. Sunt motivul fiecărui zâmbet și batista fiecărei lacrimi. Sunt tot.
Oamenii rămân.
© Iustina Ţalea
sursa:
Momenteinviata
