Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi ...Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,Căci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogitaŞi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,Părăginit într-o livadă şi plin de lacome omizi,Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roadeŞi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe pălămizi.Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covatăSă-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.