În sud sălbatic mama m-a născut.

Sunt negru; o, dar sufletul mi-e alb.

Alb ca un înger e micul englez,

eu, negru, parcă de lumină despoiat.

Mama, vorbindu-mi, mă-nvăța subt pom.

Pe jos, mai înainte de a da

căldura zilei, mă lua în poala ei,

și arătând spre răsărit grăia:

În dosul soarelui, acolo-i Dumnezeu.

El dă căldura și lumina ce o vezi.

Copaci și dobitoace, flori și oameni

De-acolo tihna și-o primesc pe la nămiezi.

Scurt timp noi suntem pe tărâmuri puși

Iubirea s-o-ndurăm până la os.

Înfățișarea noastră neagră e

La fel c-un nor și ca un crâng umbros.

Când noi vom fi-nvățat să îndurăm

căldura, norul va dispare: Dumnezeu

va zice: ”Dragi copii ieșiți din crâng

Și bucurați-vă ca mieii-n jurul meu”

Mama așa-mi spunea, și-o sărutare-mi da.

Micuțului englez așa-i zic eu:

”Când eu de negrul, el de albul nor,

ne-om dezbrăca, pe lângă Dumnezeu

noi ne-om juca, și umbră-i voi ținea

ca să îndure bucuria, când

s-a sprijini de Tatăl nostru. Eu voi fi

atunci ca el, și el mă va iubi.

Trad. Lucian Blaga