Nu bietul animal ce zace acoloChelălăind de durere,Sînt cel ce mă redă mie însumi, cu o tresărire,Ca la explozia unei bombe, a unei bombe careA răvășit întreaga lume.Nu pot face altcevaDecât să cânt acesteaȘi astfel să-mi astâmpărDurerea.O AMORȚEALÃ SOMNOROASÃ îmi îneacă simțireaDe parcă aș fi băutCucută. Mă gândescLa poeziaLui Rene CharȘi la tot ce trebuie să fie văzutȘi suferit,L-a tot ce l-a făcutSă vorbească numai despreRâurile cu trestii,Despre narcisele și laleleleAle căror rădăcini acestea le udă,Până și despre fluviul nezăgăzuitCe scaldă rădăcinileSuav mirositoarelor floriCe populeazăCaleaLaptelui.ÎMI AMINTESC de Norma*,Prepelicarul englezesc al copilăriei mele,De mătăsoasele ei urechiȘi de ochii ei, atât de grăitori.Într-o noapteA făcut câțiva cățeiÎn căm