I
Voi părăsi
piscul alb acoperit cu
zăpadă
ce încălzea cu un surâs
rece
nemărginita mea
singurătate.
Îmi voi scutura de pe
umeri
cenușa aurie
a aștrilor,
așa cum
vrăbiile
își scutură
zăpada
de pe aripi.
Așa modest,
omenos, întreg
așa
preabucuros și neprihănit
voi trece
pe sub acaciile înflorite
ale mângâierilor tale
și voi bate
în geamul prealuminos al
primăverii.
Voi fi băiatul cel bun
care le
zâmbește lucrurilor
și sie
însuși
fără șovăire
sau neîncredere.
Ca și cum nu
aș
cunoaște
chipurile palide
ale amurgurilor de iarnă,
lămpile din casele pustii
și trecătorii
singuratici
pe sub lumina lunii
în august.
Un copil.
II
Îmi închisesem ochii
pentru a scruta lumina.
Orb.
Arsesem flacăra
pentru a respira.
Nopțile
ascultam
foșnetul tăcerii
iar răsuflarea zâmbetului
nu cunoștea
pocăința.
Să îmi curgă lacrimi
pe mâinile-mi diafane
cuprins de o bucurie
diafană
ce nu
cunoaște
dorința.
Nu dezmierdări. Nu vise.
Mai departe.
Acolo unde visul se
năruie
și pieirea
își află pierzania.
Și ai venit
tu.
III
Privește
iubito
cum te privesc
mâinile mele îndurerate.
Ca doi copii orfani
care plângeau seara
fără pâine
și au
ațipit tremurând
în zăpadă.
Înghețaseră,
dar nu cerșeau.
Țineau
o floare tăcută
și se jucau
gingașși
stângaci
pe drumurile desfundate.
Iubito
privește
cum șovăie
mâinile mele întunecate.
Cum se poate deschide
această poartă a luminii
pentru mine care nu am
cunoscut
nici umbra unei sclipiri?
Sfios stau afară în frig
și privesc ferestrele
mari,
trandafirii
luminați
și
cristalele
și îmi tot spun să
pornesc la drum
înspre noaptea
știută
și tot stau
în fața
ușii tale.
Nu mă chema încă.
Hai să prelungim
aceste ceasuri tulburi,
preapline
în care două lumi
se întâlnesc
în care două glasuri
grave
plutesc
pe o coardă de argint
și un strop de
rouă
tresaltă și
se leagănă
în floarea
nopții.
Aici va sta,
acolo va cădea.
Iubito
ce se
pregătește pentru noi
sub privirile zeilor
în spatele acestei revărsări de
lumină?
V
Bătaia clopotelor luminii
ne întâmpină
pe țărmul
auriu al mării.
Aurora trece pe nisip
abia
umezindu-și tălpile goale
în undele de aur.
O tânără fată
a deschis fereastra
și i-a zâmbit
mării.
Și-a închis ochii în
fața luminii
pentru a scruta în
străfunduri
strălucirea surdă
a zâmbetului ei.
Ascultă toaca
bisericilor de la
țară.
Vine de foarte departe
de la foarte mare
adâncime.
De pe buzele copiilor,
din
neștiința
rândunelelor,
din curțile
albe, duminica,
din caprifoiul
și hulubăriile
caselor sărăcăcioase.
Ascultă toaca
bisericilor în primăvară.
Sunt bisericile
ce nu au cunoscut
răstignirea
și învierea.
Au cunoscut doar icoanele
Băiatului de doisprezece
ani
cu o mamă
gingașă
care îl
aștepta seara în prag,
și cu un tată
pașnic care răspândea mireasma de
ogor
și purta în ochi
solia
viitoarei Maria
Magdalena.
Hristoase al meu
ce ar fi fost drumul tău
fără smirnă
și fără nard
pe picioarele tale
prăfuite?
Departe, departe
priveai
cerul
cu un surâs de azur
în timp ce mirul spicelor
și
pașii femeilor
râdeau
în fața
ferestrei tale.
Iubito,
culegând
mușețel
și privind
marea
vom spune
iarăși
rugăciunea noastră din
copilărie
laolaltă cu păsările
și cu frunzele.
Și de departe, din
străfunduri toaca
bisericilor copilăriei
va cânta cântecul
gingașului
Nazaret
peste câmpiile înverzite.
Iubito
viața
și bătaia aripilor mele
țin doar o
clipă.
Nu vezi
pe pielea mea
strălucirea primei
deschideri?
Nu auzi
în fibrele mele
mii și mii
de aripi ale unor mici ciocârlii
pe care de-abia le-a
atins
prima rază
a zorilor?
Cât sunt de tânăr.
Cât sunt de tânăr
la adăpostul pleoapelor
tale.
Mușchiul de
pământ
de pe bătrânele izvoare
ce își adună
lacrimile de argint
în oglinzile albastre ale
cerului
doarme îndărătul ochilor
mei
care te privesc.
Nici o ruptură.
Amintirea
despărțirilor
nu îmi
zbârcește mâinile
pe care zorii le-au prins în
căușul mîinilor tale.
Pe buzele tale gust
verdeața de
la țară
și legendele
mării.
Căldura trupului tău
mă îmbracă în
veșmântul soarelui.
Pecetluiește
răsăritul
din
ferești.
Cugetările
și stihurile
se prelungesc în noapte
iar din patul nostru noi
de-abia le auzim
glasurile
ca niște
sporovăieli de bețivi
care îi vorbesc propriei
umbre
și lunii
nevolnice.
Lumina din părul tău de
prințesă
acoperă umerii
nopții.
Aștrii se
cufundă
în adâncurile ochilor tăi
și noi
înflorim
încrezători
și
frumoși
asemenea creaturilor
în prima zi a Domnului
când nu întrebaseră
și nu se minunau de nimic.
VIII
Mi-am azvârlit
armura
pe coridorul tău luminos.
Eram gol când am bătut
la ușa
iatacului tău.
Scăldându-mă în
strălucirea
așteptării
unei vieți
depline
de pe trupul meu se
scurgeau
picăturile soarelui.
Și atunci când patul s-a
deschis
înspre cerul inundat de
lumină
mi-am depus la picioarele
tale
ultima-mi mască.
Astfel
un zeu a abandonat
împovărătoarea lui putere
și elogiile
lingușitorilor.
Înveșmântat
în aripile albe ale
neprihănirii
a venit să
își încolăcească gâtul
în jurul coapselor
trandafirii
ale Ledei.
Acolo și-a
recunoscut dumnezeirea
și a scris cu
ciocul
pe carne
poemul Elenei.
Iubito
tot sufletul îmi tremură,
frunziș al
recunoștinței.
Mă rog în genunchi.
Doamne al meu, Doamne al
meu
dragostea mea dispăruse
ca să mă bucur
și să pricep
măreția
ta.
IX
Murmurul serii
și sclipirile
iasomiilor
așteaptă un
răspuns
în fața
pragului nostru.
Ce vor de la noi?
Ce ne aduc?
Trupul tău gol
trupul tău gol
gol-goluț
împlântat în inima
nopții
răsărit de aur
– lumina întrupată.
Gol
înfășurat în
trupul tău
fără de flori, glas
și cântec.
Nici o altă lumină
să nu umbrească lumina
ce răsare din carnea ta.
Dragostea
mai mare
decât tăcerea
îl unește pe
Dumnezeu cu omul
și umple nemărginita
prăpastie
cu aripi și
flori.
Închid ochii.
Trăiesc și
iubesc.
O coardă muzicală
întinsă pe trupul tău
veghează și
răspunde
vigorii cerului
și
pământului.
Un geamăt de fericire
se înalță
din măruntaiele pământului
din
peșterile pădurii
străbate timpul
și
spațiul
în noaptea înmărmurită.
Înlăuntrul său se
zvârcolește
întreaga
viață și
întreaga moarte.
Mijește de
ziuă,
Liniște.
Oboseala zeilor.
Cine este?
O rază bate
cu degetul ei mic
în geamul închis.
Nu vorbi.
Două trupuri goale
strălucesc prin brumă –
două berze
neclintite
pe
acoperișul lumii
mai presus de
solemnitatea
câmpiilor în floare de
dimineață.
X
Iubire, iubire
nu mi-ai adus
nici o firimitură de lumină ca să pot
cina.
Nemâncat, gol
și fără lacrimi
colindam prin
munți
și îmi
aținteam ochii
neînduplecați
înspre cer
căutându-mi răsplata
tăcerii și a
cântecului.
Gingașele
amurguri,
culmile domoale ale
munților
și serile strălucitoare
de vară
mă întrebau unde
ești, iubire.
Și eu nu aveam ce să
răspund
și plecam în
tăcere
azvârlindu-mă la pământ
ca să îmi ascund
umilința.
Zorii pământii
își rezemau
pe pervazul meu
bărbia lor străvezie,
își pironeau
ochii lor mari și
albaștri
pe fruntea mea lată
și mă priveau cu
amărăciune,
cerându-mi să mă
dezvinovățesc.
Ce să răspund, iubire?
Și treceam
pragul
îmi scuturam părul negru corb în
lumină
și le cântam în
lung și în lat vânturilor
cântecul „nesupusului”.
Încăpățânat,
palid și trufaș
priveam lumea
și strigam:
” Nu am nimic,
toate sunt ale mele”.
Și
totuși un glas de copil
plângea stăruitor înlăuntrul
meu
fiindcă nu
veniseși, iubire.
În nopțile
de primăvară
când polenul
aștrilor
și al
florilor
veghea pe pielea mea
o sclipire îndurerată
se târa prin sufletul meu
nemărginit
fiindcă întârziai să vii,
iubire.
De aceea chiar
și cele mai strălucitoare stihuri ale
mele
aveau ascuns în inima lor
zvâcnetul unui suspin
fiindcă lipseai din inima mea,
iubire.
Când rătăceam
în singurătatea toamnei
prin pădurile
golașe
căutând cu degetele
strânse
soarele care se ridica
palid
pe deasupra lacurilor
înghețate,
pe tine te căutam,
iubire.
Și atunci când îmi
întorceam
ochii de la pământ
și ciuruiam cu priviri de
foc
zidurile
nopții
era pentru că nu voiam să
plâng
pentru că nu te gândeai la mine,
iubire.
Căutându-l pe Dumnezeu
te căutam pe tine.
Așteptându-te pe tine
mi-am umplut grădinile
cu crini albi
ca să-ți
afunzi în ei pulpele
în serile argintii
în care luna
îți stropește
cu rouă
chipul tău preaslăvit din
fildeș.
Pentru tine, iubire, am pregătit
totul
și dacă am
învățat să cânt atât de
dulce
a fost pentru că în chiar glasul
meu
căutam să găsesc urmele
pașilor tăi
căutam să sărut
fie și numai
praful umbrei tale,
iubire.
XI
Eu care am dormit
(atâția
ani)
fără foc, fără
opaiț
eu care îmi
îmbrățișam
doar
umbra mea tăcută
mi-am dezvelit buzele
ca să preaslăvească
venirea ta.
Atât de sărac eram,
iubire,
atât de sărac
încât nu aveam în palmă nici o
mângâiere
ca să îmi cumpăr
ceasurile
în care nu aveam obolul unui
sărut
ca să-l dau căpitanului
umbrelor
să mă treacă pe celălalt
mal.
Toată viața
mi-am risipit-o
săpând în pustie
și
așteptând fără să o cunosc
sămânța
privirilor tale.
Călit
de amărăciune
și de veghe
m-am învrednicit de sosirea
ta.
Îți
mulțumesc.
Îți
mulțumesc.
M-am născut ca să apuc
să dau
binețe pe marginea drumului
soarelui din ochii tăi.
Dacă nu ai fi venit,
iubire,
ce i-aș fi
răspuns lui Dumnezeu
când într-o noapte
dedesubtul
torțelor
aștrilor
m-ar fi întrebat
cum am arat pământul,
cum am folosit
semințele
florilor
pe care mi le-a
încredințat?
Lasă-mă să plâng
pe genunchii tăi
în mijlocul binefăcătoarelor tale
mângâieri.
XII
Plăsmuind flori
netrebuincioase
am uitat să trăiesc.
Dincolo
de gratiile
cărților
am
întemnițat chipurile
trandafirii ale zilelor.
Degetele
săruturilor neîngăduite
se înfiorau moarte
pe găurile flautelor.
Cine a ghicit
moartea trandafirilor
și lacrimile
miresmelor
în sunetele neîntinate
și pe fruntea
înălțată cu trufie?
Lumina galbenă
a lămpii
îmi înlăcrima mansarda
în vreme ce glasurile
câmpurilor
și ale
păsărilor
se revărsau în noaptea
nesfârșită
de iulie.
Afară
marea și
cerul.
Înăuntrul
figura anchilozată
mâinile goale.
O umbră violet
umplea de praf oglinzile
și buzele.
Pe când mâna ta
strălucitoare
străbătea noaptea
pe ceasul stricat din
colț
limbile zorilor răspândeau o lumină
fosforescentă
și cucul
mort
vestea primăvara.
(Doamne, cum au tresăltat
draperiile neclintite.)
Zilele mele cele moarte
nu muriseră.
Te așteptau
tăcute
în spatele
ușii închise
asemenea unor fete
ce nu cunosc dragostea.
Cum vei plăti acum
o moarte îngropată
sub dezmierdările tale?
Un copil care s-a culcat
după douăzeci
și opt de primăveri
ca să se trezească în mâinile
tale?
XIII
Ceasuri trandafirii
toamne trandafirii.
Vremea surâde, surâde,
curge ca un râu de
sănătate
printre oleandri.
Afară amiaza aurie
arde în vinele
greierilor.
Auzim glasurile copiilor
care se scaldă în soare
și în mare.
Știm cârciumile de
la țară
ascunse în pădure
ceva mai sus de
țărm.
Pe geamurile lor spălate
râd reflexe
verzi-albăstrui.
Lumina răcoroasă
își
mijește ochii
la adăpostul arborilor.
De-ar muri săracii
la poarta
veșniciei,
bătând în ea fără să fie
auziți,
închizându-și ochii
pe verdeața
trecătoare
ce
chezășuiește
veșnicia.
Suntem
încredințați
în fiorii
noștri de pământeni,
gustăm din
veșnicie.
Nu e nici teamă, nici
invidie.
Hotărâți,
blânzi și buni
mângâiem
în bucuria noastră
toate făpturile lumii.
Îți strâng
mâna.
Ce îmi
lipsește
ca să urăsc
viața?
Bărcile albe ancorate,
umbrele
pescărușilor
se profilează
pe nisipul ud
și pe carnea
ta.
Nici o sirenă nu
șuieră.
Nimeni nu se strămută.
După-amiază călduroasă,
aurie.
Popas al Nemărginirii
– inima noastră.
XIV
Ne întindem mâinile
în soare
și cântăm.
Lumina
ciripește
în vinele ierbii
și ale
stâncii.
Strigătele
vieții
au încordat crengile,
arcuri ale puterii.
Scoarța
copacilor
verde și
lucioasă
strălucește
– rochie dungată ce
plesnește
pe pieptul necopt al unei
țărănci.
Cum ne iubim
trupurile noastre făcute pentru
dragoste.
Nu ne
chemați să plecăm.
Închiși în
trupul nostru
ne aflăm pretutindeni.
Fiecare pasăre
ce se cufundă în albastru
fiecare buruiană
ce
încolțește la
marginea drumului
ne aduce vestea Domnului.
Oamenii
trec pe lângă noi
frumoși,
iubiți
înveșmântați
în visul nostru, în
tinerețea
și în dragostea
noastră.
Iubim
cerul și
pământul
oamenii și
animalele
reptilele și
insectele.
Și noi
suntem
toate laolaltă
cerul și
pământul.
Trupul nostru mândru
de
frumusețea bucuriei.
Mâna noastră
atotputernică
de elamnul dragostei.
În palma dragostei
încape universul.
XV
A meritat să existăm
ca să ne întâlnim.
Sărutul nostru a
pecetluit
tăcerea
veșnică.
Nu mai rămâne gol
nici măcar un colț
trandafiriu
al celulelor noastre.
Nimic altceva.
Nimic altceva.
să plece umbrele
și luminile
de pe fruntea ta fragedă.
Aruncă în foc
cununile uscate de laur
ce zbârcesc strălucirea
iatacului dragostei
noastre.
Ce va adăuga o diademă
la diadema
părului nostru dezmierdat de
sărutări?
Se înnoptează.
O fulgurare albă
plutește
deasupra pădurii umbroase
– un șirag
de porumbei
– mângâierile noastre
viitoare.
Iartă-mă, iubire,
că-n seara asta cânt
ceasurile argintii
în care ar trebui să-mi
înalț mâinile
înspre stelele părului
tău.
Le arunc o firimitură
privighetorilor rănite
care odinioară îmi hrăniseră
rana
cu lumină.
XVI
Bucurie, bucurie.
Nu ne pasă
ce urme va lăsa sărutul
nostru
în timp și
în cântec.
Am atins
marele fără de scop
care nu-și
caută scopul.
Dumnezeu
se
împlinește pe sine
în sărutul nostru.
Îndeplinim mândri
porunca nemărginirii.
O mică fereastră
