- Personale
-
08-05-2017 09:34
Avea ochii cei mai verzi pe care îi văzusem vreodată, vreodată până atunci cel puțin. Privirea aceea, zburdalnică și serioasă în același timp, îmi va rămâne cu siguranță în memorie mereu ca aparținând celei mai dragi ființe întâlnite în cele câteva școli prin care am trecut.
Eram în clasa douăsprezecea, la profilul uman al lui liceu decent din București când, la începerea ultimului an școlar, am cunoscut-o pe Cristina, pe noua "dirigă", "profa" de română.De câte ori mi-o amintesc, deslușesc cu ușurință și cu tot miezul minții mele o femeie frumoasă și deșteaptă cum nu prea am mai avut șansa să întâlnesc ulterior.Orele cu ea erau o adevărată încântare, atât a ochiului, cât și a spiritului. Ne jucam pe atunci cu toții, elevi și profesor deopotrivă, cu versurile atât de ofertante ale Luceafărului. Jocul asta nu prea avea reguli, și poate tocmai de aceea ne plăcea atât de mult. Aproape ca uitam că prin lumea asta mare poate exista pe undeva vreo urmă de plictis sau
Citește mai departe
