Un text superb, care incearca sa clarifice o serie de confuzii majore pe care le au crestinii de toate culorile de la arta, fie ea crestina (ce o fi ciind aceasta, habar n-am) sau altfel. AS mai adauga la cele de mai sus un singur lucru.
Rlul artistului este foarte asemanator cu acela al profetului. Nici acesta nu face teologie, ci da nastere unor experiente existentiale, in speranta ca aacesteail vor scoate pe privitor din rutina religioasa care ii omoara sufletul. Tocmai de aceea, marii teologi sunt si profeti, adica un fel de artisti ai teologiei. Altfel, ramin doar niste contabili ai indeilor teologice – mai buni (contabili, vreau sa spun), precum Erickson, sau absolut penibili, precum Grudem, Dumezeu sa-l ierte (si la fel pe cel care l-a publicat in romaneste, pentru un pret, desigur).

Una din cele mai nepotrivite așteptări pe care un om le poate avea de la o operă de artă este aceea de a reproduce, prin mijloacele-i specifice, lumea așa cum este ea. Esența artei a fost dintotdeauna rearanjarea lumii, reconstrucția ei, provocarea orizonturilor realului, bricolajul de fapte, de idei și simboluri, de imagini și de simțăminte. Arta nu ne arată lumea. Cine vrea să vadă cum este lumea n-are decât să-și ia în spinare un rucsac și merinde pentru un drum lung și să o ia la pas prin lume, să cerceteze cu atenție, să documenteze și să cunoască ce e de cunoscut. Prin artă omul nu vede lumea, ci posibilitatea ca aceasta să ni se arate altfel, privită adesea din perspective imposibile în planul realului sau prin lentile cu totul diferite de cele cu care ne obișnuit. Nimic nu se crează prin artă, ci doar se reașează în moduri…