Serialul britanic „Adolescence”, recent apărut pe Netflix, este pe buzele multor vedete cu putere de influență. Asta m-a făcut să fiu suspicioasă, să cred că e vorba de un marketing agresiv. Tema prefigurându-se a fi totuși una psihologică, am aruncat un ochi… și am fost furată cu totul. Am văzut toate cele patru episoade, până apoape de ora 3 dimineața.

De ce îl recomand ca pe un must-see?

Pentru că este de un realism incredibil. Fiecare episod aduce în prim-plan trăirile altui personaj implicat în dramă. Emoțiile vulnerabile sunt surprinse de foarte aproape: mușchi încordați, schimbări în culoarea pielii, gesturi, posturi, ticuri, dinamici corporale. Radiografii de suflet. Nu mai poți judeca pe nimeni.

Pentru că modul în care este făcută filmarea îți dă sentimentul că ești acolo, făcând parte din acțiune, în pas cu personajele.

Pentru că abordează una dintre spaimele noastre cele mai mari ca părinți. Aceea că pierdem contactul cu copiii noștri în lupta cu mediul online, care îi acaparează și îi subjugă.

Pentru că jocul actorilor este atât de bun încât aproape că nu există personaje secundare. Toate sunt foarte expresive. Toate seamănă cumva cu laturi din noi, prin vulnerabilitate.

Pentru că îți arată cât de afectat hormonal, de sensibil, de singur, de înspăimântat, de nesigur pe el, de manipulabil, de reactiv este un adolescent. Și că nu poate trece prin criza identitată și de configurare sexuală fără o însoțire adecvată, fără să simtă că aparține, că îl știe și îl place cineva, decât cu riscuri majore.

Pentru că înțelegi diferența dintre un psiholog clinician care evaluează și pune diagnostice și un psihoterapeut care conține emoțional, reasigură și alină.

Pentru că vei avea revelația că nu e suficient să iubești și să fii un părinte bun, dacă nu ești prezent cu adevărat în viața emoțională a copilului tău. Mereu ți-ai imaginat că părintele unui criminal trebuie să fi fost foarte rău, nu-i așa? Filmul acesta îți arată cum îți poți pierde copilul deși e cu tine în casă, în spatele unei uși…