Proiectul “Iubire vs frică” a luat naștere din dorința de a înțelege de unde vine frica de a nu fi iubiți, de ce suntem tot mai singuri deși trăim în cele mai bune momente din istoria omenirii, de ce ridicăm atâtea mecanisme de apărare de nu mai vedem pe nimeni de ele și de ce facem tâmpenii care conduc până la urmă fix la ceea ce ne este teamă, la neiubire.

Invitata mea de astăzi este Laura Pănăzan, psiholog specialist, psihoterapeut de cuplu cu formare în Psihoterapia Experiențială a Unificării (PEU), în Terapia de cuplu Focusată Emoțional (EFT), în Metoda Dezvoltării în cuplu și în terapia traumei prin Brainspotting, autoarea cărților “Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu”, volumele 1 si 2.

Laura, ce reprezintă iubirea pentru tine? Ce ingrediente ai pune dacă ai putea să-ți creeezi propria rețetă a iubirii?

Iubirea e o întâlnire suflet cu suflet. Ca să existe, ea are nevoie de cineva care se povestește deschis, vulnerabil, din adevăr interior și de cineva care ascultă cu atenție, cu empatie și cu intenția de a alina.

Când vorbim de un copil, doar părintele ar trebui să creeze scena acesta, să încurajeze și să susțină destăinuirea. Când vorbim de un cuplu, este nevoie de două procese separate, cei doi parteneri jucând pe rând rolul copilului și cel al părintelui. Chiar și atunci când aduc în discuție aceeași situație. Fiecare are percepția și povestea lui și nu e de ales între ele. E de aplecat urechea pentru fiecare.

După cum vezi, eu nu spun că îndrăgostirea ar fi iubire. Ci o altă fază de dezvoltare a relației, de după conflictul major de cuplu. Învățăm să ne iubim abia după ce ne rănim.

E nevoie să mă cunosc la nivel de lume interioară, ca să mă pot povesti cu adevărat (cu răni vechi cu tot) și ca să am răbdare, blândețe și compasiune pentru adevărul celuilalt (cu răni vechi cu tot).

Eu consider că și copilul este de fapt îndrăgostit de părinte. Îi trece cu vederea greșelile. Nu poate cuprinde realitatea emoțională a părintelui. Nu poate procesa nici realitatea sa emoțională, fără un adult care să țină „scena” cu trăirea lui. Copilul nu are puterea reală de a-l susține pe părinte, nici atunci când se supraresponsabilizează, inversând rolurile cu adultul.

Deși se sacrifică pe sine (prin reprimare emoțională) pentru a nu pierde legătura de atașament cu părintele, și aceasta este o etapă relațională dezechilibrată, pe care nu o pot încadra la iubire.

Abia după ce copilul crește, se confruntă cu propriile emoții și cu greșelile părintelui față de el, poate ajunge să îl iubească într-un mod asumat, conștient. Pentru că abia atunci ajunge să se iubească pe sine.

Asta este prima condiție ca să poată avea curiozitate, înțelegere și iertare reală pentru comportamentele altcuiva. Altfel e ca o iertare în alb. Fără recunoașterea prejudiciului emoțional față de sine.

Iubirea e prea complicată ca să poată fi redusă la o enumerare de ingrediente. În cea de-a treia carte scrisă de mine, care va fi publicată anul acesta, am un capitol întreg în care prezint o formulă a iubirii. Cu adunări, cu înmulțiri și cu puteri.

Am tot mai mulți cunoscuți și văd tot mai mulți oameni care aleg să fie singuri, care au renunțat la ideea de a avea o relație. De ce crezi că se întâmpla acest lucru?

Pentru că iubirea are nevoie de un efort mare din partea fiecăruia dintre cei doi parteneri. Și pentru că odată răniți (în iubiri anterioare și în copilărie), oamenii rămân cu frică să mai riște. Ba chiar își spun o poveste despre independență și putere, mascând singurătatea dureroasă din spatele acestor lozinci.

De fapt, ei au rămas fără speranța de a mai fi iubiți. Asta înseamnă, pe de o parte, o imagine negativă despre sine (nu merit iubirea) și, pe de altă parte, o imagine negativă despre ceilalți (nu sunt capabili de iubire).

În conflictul de cuplu, doi copii așteaptă să fie iubiți și nimeni nu poate oferi această iubire. Oamenii care se despart în plin conflict, rămân la acest nivel de copii. Își întăresc convingerea că nu există iubire pe pământ. Nu învață nici să iubească, nici să ceară iubire vulnerabil și asumat. Nu ajung la puterea de adult care se poate povesti și care poate asculta alt suflet fără a fi copleșit. Copilul e vulnerabil și în neputință.

Toate aceste procese de creștere nu se pot întâmpla peste noapte. E greu și durează până să ajungem la maturitate emoțională. Renunțarea este mai simplă, dar are un cost uriaș.

Avem nevoie de iubire și ea merită tot efortul. În spatele traumelor, dincolo de emoțiile noastre cele mai dureroase sunt resursele noastre.

Ai scris o carte despre așteptările nerealiste ale cuplurilor care vin în terapie. Te-ai gândit care sunt așteptările nerealiste cu care pornesc o relație cuplurile în ziua de azi și care duc de cele mai multe ori la destrămarea timpurie a acelei relații?

Cea mai mare așteptare nerealistă la începutul relației este că vor primi în sfârșit iubirea de care au nevoie. Nu și că trebuie să învețe cum să-l iubească pe celălalt. Adică să ofere și ei. Nu și că trebuie să învețe cum să ceară atunci când îi doare că nu primesc. Adică să se cunoască întâi pe ei.

Tot așa cum se așteaptă să fie asemănători. Două jumătăți identice. Sau speră că celălalt se va potrivi el personalității lor, renunțând la sine (aceasta este o așteptare de „dulău”). Sau că ei vor putea să răspundă cerințelor uriașe ale celuilalt, făcând efort,ca să nu dezamăgească și să nu piardă iubirea (aceasta este o așteptare de “arici”).

Nu au viziunea unui „noi” în care două persoane sunt diferite, se pot asculta reciproc și își pot lărgi perspectiva despre o situație. Adunând, nu alegând dintre două percepții. Când vreau să fii ca mine, nu e loc de tine. Când vreau să fiu ca tine, nu e loc de mine. „Noi” este despre doi care își fac loc unul altuia.

Mai au așteptarea că toate lucrurile se vor întâmpla după tiparele care li s-au părut normale în familia lor. Bărbatul se așteaptă ca femeia să se ocupe de copii, de exemplu, că așa a făcut și mama lui. Sau femeia se așteaptă ca soțul să îi predea ei salariul, că așa făcea tatăl ei. Fiecare a venit cu un set de „normalități” care se bat cap în cap. Nu au stat să analizeze ce a fost sănătos și ce nu, în ce făceau cei de dinainte sau ce se mai potrivește realității de azi. Nu au stabilit împreună cum să arate viața lor de familie. Ce are nevoie fiecare pentru un echilibru și o armonie între ei.

În general se așteaptă la fericire, ca la finalul poveștilor în care prințul și prințesa se căsătoreau și trăiau sus pe val până la adânci bătrâneți. Sunt șocați și dezamăgiți de problemele care apar, ca de dovezi de nenoroc, de neiubire. Pentru că unii părinți își ascund problemele. Nu le arată copiilor realitatea unei relații sau a vieții. Sau pentru că acești parteneri sunt în mitul perfecțiunii: părintele lor n-a greșit niciodată nimic sau nereușitele lor de copii nu au fost tolerate. Deci nici nu au învățat să le tolereze pe ale altcuiva.

În primul volum din “Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu”, povestești cum la prima întâlnire cu soțul tău v-ați spus unul altuia defectele. E atât de atipic, mai ales în vremurile noastre în care ne prezentăm varianta noastră cea mai bună. Care crezi că sunt avantajele metodei alese de voi?

A fost un exercițiu de intuiție și de curaj. De adevăr spus din prima. Care eliberează. Sigur că majoritatea lucrurilor spuse atunci erau temeri. Câte „defecte” fizice, de exemplu, pot avea doi tineri de 20 de ani? Dar chiar această discuție despre imperfecțiunile și despre fricile noastre era un exercițiu de împărtășire emoțională. De întâlnire reală, suflet cu suflet. Nu de prezentare a unor măști mai ușor de acceptat în ochii proprii și în ochii celuilalt.

Totuși acest start a fost doar începutul și nu a garantat succesul. A fost nevoie de ani mulți de muncă pentru a ajunge la echilibru și la iubire matură.

Spui într-una dintre cărțile tale “că într-un conflict în cuplu se ceartă de fapt doi copii pe care nu i-a auzit nimeni, nicicând”. Ce e de făcut ca acești doi copii să facă pace și ce se întâmplă dacă doar unul e conștient de acest lucru?

Fiecare trebuie să crească. Să devină matur emotional. Adică adult sănătos. Să se asculte pe sine, să se poată înțelege, să se poată povesti cu blândețe, să poată să ceară vulnerabil iubirea de care are nevoie. Să îl poată asculta, să îl poată întâlni emotional și să îl poată alina pe celălalt, oferindu-I iubirea de care are nevoie.

Când doar unul este conștient de acest lucru, înseamnă că este cu un pas înainte. Poate fi un părinte bun pentru partenerul său, îl poate coregla emoțional. Și ulterior îl poate învăța cu blândețe cum să-i răspundă și el nevoilor emoționale.

De obicei oamenii blocați în conflicte de cuplu sunt pe același nivel de creștere emoțională. Cel care iese din relația cu un partener pe care îl crede mai puțin crescut, e de fapt furios ca pe un părinte care nu-i poate oferi iubire. Deci tot în povestea unui copil este. Altfel, ar iubi „terapeutic” aș zice, și asta ar ajuta la dezvoltarea partenerului său. Egoismul de a crește de unul singur e tot o indiferență, o ignorare sau o răzbunare pe celălalt, ca într-o întrecere. Chiar dacă e o alegere inconștientă și nu una cu intenție.

Îl lași să rămână în spate sau îl ajuți și pe celălalt să vină cu tine? Sigur că, după ce ai luat-o înainte fără să te uiți înapoi, e mai greu să te oprești, să te întorci, să mai reduci diferența. Probabil că ai deja o atitudine superioară față de celălalt. Însă doi oameni care pleacă din același loc se pot susține reciproc să țină pasul unul cu celălalt. Să crească împreună, preluând pe rând conducerea.

De ce este atât de greu să trecem de la a înțelege ce trebuie să facem într-o relație în a face propriu-zis?

Pentru că avem căi neuronale bătătorite despre anumite roluri fixe în relații de iubire. Cele dintre noi și părinți. Cele dintre partenerii cuplurilor din familia veche (mama și tata, bunicul și bunica, unchiul și mătușa). Am fost parte din aceste interacțiuni. Sau am fost martori la ele și ne-am poziționat de partea cuiva. Așa încât avem deja încastrate în personalitatea noastră moduri de a răspunde la conflicte emoționale. Ca niște cărămizi într-un edificiu.

Și acum avem de construit altceva. De adus cărămizi noi, de făcut alte căi neuronale. Nu e suficient să aflăm teoria despre doi oameni vulnerabili care își ascultă reciproc adevărul sufletesc. Este nevoie să exersăm asta în practică, până dobândim căi neuronale noi și zdravene care le șuntează pe cele vechi.

Mai concret, asta înseamnă să experimentăm la început cum e să te povestești și să nu fii înțeles emoțional. Și să mai încerci o dată, cu și mai multă atenție la ton, la modul cum inviți. Ca și cum depinde doar de tine. Până îl convingi pe celălalt că nu îl acuzi. Că ai încredere să te lași pe mâna lui. Îi ceri învestindu-l ca persoană capabilă de iubire. Acesta e un drum nou, la ani-lumină de momentul în care îi reproșai cu furie că nu îți dă ce ai nevoie (aducând de fapt la suprafață sentimentele față de părintele pe care nu te-ai putut înfuria altădată).

Apoi, e greu și să oferi la rândul tău celuilalt, ceea ce are nevoie. Nu ce crezi tu că are nevoie. Să ai curiozitate să afli, fără să știi deja cine e el și ce-i face bine.

Cum pot oamenii să devină mai conștienți de propriile tipare emoționale?

Explorându-și istoricul personal în terapie. Confruntându-se cu răni vechi și cu strategiile de a face față acelor situații dificile. Lătratul dulăului. Retragerea sub țepi a ariciului. Sunt strategii care atunci i-au ajutat, dar care acum nu doar că nu mai sunt de folos, ci le și creează în sens invers, tiparul relational din trecut. Un conflict exterior a determinat un conflict interior care a avut ca soluție o strategie. Iar acum strategia (care e deja o fațetă a personalității: de dulău, de arici) readuce la suprafață conflictul interior nerezolvat și repune în scenă un conflict exterior.

E mai ușor să vedem tiparele emoționale ale celuilalt, decât pe ale noastre. Așa că poate fi de ajutor să îi întrebăm pe oamenii dragi dacă văd la noi comportamente de dulău (anxios, critic, intens emotional) sau de arici (evitant, rațional, orientat pe soluții). Să ni le semnaleze blând.

Sue Johnson, părintele Terapiei de cuplu Centrate Emoțional, în care te-ai format și tu ca psihoterapeut, spune că “dependența sănătoasă este esența iubirii”. Ce înseamnă această dependență sănătoasă în contextul în care se dezvoltă în ultimul timp tot mai mult ideea că nu trebuie să depindem de alții?

Teoria atașamentul stă la ora actuală la baza tuturor metodelor de abordare psihoterapeutică. Este folosită în toate școlile de psihoterapie. Iubirea este o nevoie fundamentală a fiecăruia dintre noi. Suntem ființe vulnerabile și avem nevoie să fim văzuți și când ne ies, și când nu ne ies lucrurile. Avem nevoie să împărtășim și momentele de fericire, și cele de nefericire. Asta este condiția umană.

Dependența sănătoasă la adulți are două caracteristici. Te ajută să crești (față de dependența nesănătoasă care e dezadaptativă pe termen lung) și este în dublu sens. Susții și ești susținut. Primești și oferi coreglare emoțională.

La copil, dependența sănătoasă e mai ușor de înțeles, pentru că el e vulnerabil prin definiție. El e coreglat emoțional de părintele. Aici e un singur sens. Părintele nu e coreglat de copil. Și nu e dependent de copil, ci doar de un alt adult.

Dacă într-un cuplu, pe termen lung, unul singur oferă coreglare emoțională, fără a cere ajutor în gestionarea propriilor emoții și fără a-și arăta și el vulnerabilitatea, atunci joacă rol de părinte. Dependența dintre cei doi este nesănătoasă, nesustenabilă. Primul va aduna frustrare, se va epuiza și se va revolta până la urmă.

Ideea că nu trebuie să depindem de alții e din vremuri în care copiii nu trebuiau pupați ca să nu se învețe prost. Erau trimiși la internat de mici, ca să se călească și să nu-și deranjeze prea mult părinții. Au fost idei greșite care puneau emoția mai prejos decât rațiunea. Acțiunea mai presus de individ. Așa am ajuns roboței apreciați de străini pentru cât muncesc, dar care nu sunt bine cu ei și cu cei dragi. Reprimarea emoțională este traumatizantă. Duce la înstrăinarea de noi înșine și de semeni.

I-ai mulțumit soțului tău pentru că “datorită lui și împreună cu el ai învățat ce înseamnă iubirea”. Te-ai întrebat vreodată cum ar fi arătat viața ta dacă la prima întâlnire ai fi plecat speriată de defectele pe care ți le-a prezentat?

„…sau dacă el ar fi plecat speriat de defectele pe care i le-am prezentat”, aș completa eu întrebarea ta. Pentru că altfel pare pusă de un bărbat arici, care se așteaptă ca doar femeia să fugă de defectele lui.

Oricare ar fi fost copleșit de „defectele” celuilalt, ar fi fost în acel moment într-un mit al perfecțiunii pe care trebuie să o mai caute.

Dacă eu făceam asta, probabil că drumul până la iubire și până la a fi un terapeut, și încă unul de cuplu, ar fi fost mult mai lung. Și cred că pentru fiecare dintre noi doi, acel moment ar fi fost o altă rană, o altă dovadă că iubirea e imposibilă.

În terapiile mele încerc să îi conving pe cei doi parteneri că și defectele au beneficii. Așa că toate însușirile sunt resurse, atunci când sunt folosite conștient, cu măsură adecvată situației. Dar ca să ajungi acolo, trebuie să îți iei în responsabilitate și calitățile, și defectele. Să poți discerne între ce e functional și ce e disfuncțional din ceea ce pui în act în relațiile tale, indiferent unde le-ai încadra.

La o analiză conștientă poți descoperi că o însușire pe care o considerai calitate te-a dus într-un tipar disfuncțional. Pentru că nu era adecvată prezentului. Ținea mai degrabă de o personalitate rigidă. De un „așa sunt eu” sau de „așa obișnuiesc eu”. Uneori curajul sfidează pericolul. Sau calmul permite abuzul. Sau altruismul duce la renunțare la sine.

Prezentul e mereu altul. Tipul de răspuns și măsura lui trebuie alese în fiecare moment pentru a fi adecvate și pentru a ține cont de mine și de celălalt în mod egal.

Adevărul este că în acel moment de început, eu și soțul meu ne-am simțit, printr-o magie, în siguranță să spunem tot. Ne-a fost frică, dar am avut și încredere. Sentimentul acesta de risc amestecat cu siguranță și încredere s-a repetat și în alte situații magice din viața noastră. Îmbrățișarea din primul nostru dans. Mâinile care ardeau împreunate la cununia religioasă, nașterile copiilor noștri la care soțul meu a avut o prezență active.

În momentele de criză, ne-am raportat la momentele magice. Ne-am luat de acolo energia pentru a le depăși. Când știi cum se simte conexiunea, te poți întoarce mai ușor la ea.