Cartea lui Jeannette Walls, Castelul de sticlă apărută la Editura Young Art este o autobiografie sfâșietoare. Povestea de viață a familiei simbiotice disfuncționale este privită prin ochii fetiței. Narațiunea se construiește din percepțiile specifice fiecărei vârste, păstrând un ton blând până la sfârșit.
Astfel, imaginea de ansamblu a lui „acasă” se tot modifică, pornind de la fascinația pentru tatăl idolatrizat și de la gândirea magică a copilului, manipulată de părinte în mod excesiv, sfidător față de realitate. Promisiunile fantastice sunt visuri năruite cu perseverență.
Respectul față de natură, lipsa de judecată față de persoanele diferite sau defavorizate și inteligența membrilor familiei conferă un plus de apartenență și un sentiment de superioritate față de restul lumii. Astfel lucrurile grele (sărăcia, minciuna, neglijența și abuzul) pot fi mai ușor ignorate.
Pe parcurs fetița aude părerile critice ale sorei mai mari. Experimentează senzații corporale de pericol și emoții de nesiguranță contracarate rapid de explicații șarmante. Apar gânduri abia șoptite de neîncredere în părinte, din ce în ce mai greu de reprimat sau de alungat. Sunt exprimate voci în minte și sunt susținute scurte priviri, cu mult înainte ca cineva să poată articula: „Ție ți-e rușine cu noi?” sau „Tu ești îngrijorată în privința mea?”.
De-a lungul timpului, relația părinților cu autoritatea (instituțiile statului) este una sfidătoare, de nerespectare a regulilor și de neîncredere, chiar și atunci când familia ar putea primi ajutor real. Această atitudine oglindește revolta inconștientă față de autoritatea primordială reprezentată de familiile de origine ale fiecărui părinte: disfuncționale și fuzionale la rândul lor.
Părinții de azi sunt loiali părinților de altădată de care nu s-au desprins psihologic, prin temeri, tăceri, supuneri strigătoare la cer. Ca și prin menținerea unor principii rigide, a unor mituri transgeneraționale la care nu pot renunța în ciuda neadecvării lor la situațiile de viață reală. Fapte grave sunt trecute cu vederea și nu pot fi articulate. Resursele familiei rămân nefolosite fiind puse mai presus de individ.
În familia autoarei trauma flagrantă prin neglijență din partea părinților duce compensator la supraresponsabilizarea copiilor. Acest raport inversat devine izbitor în momentul în care Jeannette, după ce își luase complet în stăpânire rolul de părinte pentru frații mai mici și îndrăznise să spună lucrurilor pe nume față de mama sa, este forțată prin corecție fizică să se supună și să recunoască statutul de părinți al adulților din casă.
Relația cu tatăl devine ambivalentă: îl iubește și îl detestă în același timp, nereușind să îi țină piept.
Și deși întrebarea repetată „Te-am dezamăgit eu vreodată?” nu primește niciodată un răspuns, rămânând mereu elefantul din cameră, conștientizarea, revolta și separarea își urmează drumul sănătos. Dar pentru că familia simbiotică nu te lasă să te desprinzi de ea și vine după tine, a fost nevoie de o limită pusă în forță, de un fel de „divorț” față de toți ceilalți membri ai familiei vechi care întrețineau într-un fel sau altul tiparul simbiotic.
Deși reușesc profesional, în relațiile lor de cuplu, copiii familiei Walls refac conflictele din casa parentală, neavând modelul unui „noi” funcțional. Jeannette alege compensator un bărbat din înalta societate care îi oferă stabilitatea materială care-i lipsise, dar în raport cu care nu simte că are spațiu să fie ea însăși.
Cea de-a doua relație a lui Jeannette, cartea aceasta și copilul fratelui său sunt locurile prin care viața țâșnește dând o nouă șansă unui trunchi putred. Adevărul exprimat prin spunerea poveștii, cu acordul tuturor, este calea spre sănătate. Integrarea și vindecarea pot avea loc doar după recunoașterea faptelor. Nu poți ierta cu adevărat ceea ce nu aduci la lumină.
