sursa pinterest
Ne spun Scripturile că viețile noastre se ridică la 70 de ani, iar pentru cei mai tari … la 80 de ani. Aceleași texte ne aseamănă viața cu un abur care se ridică puțintel și apoi piere, un lat de palmă, un sunet.
Ne naștem, trăim, murim. Toți! Viața este o roată care ne azvîrle pe fiecare la un moment dat, cu o forță centrifugă, pe care n-a putut-o învinge pentru totdeauna decît Înviatul, Pîrga celor adormiți, Deschizătorul porților de la Locuința Morții.
Ce imagini am mai putea folosi pe lîngă acestea, ca să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și ca să ne trăim mai cu folos timpul?
Imaginați-vă că sîntem împinși fără voia noastră într-o cameră. E ceață, fum, mîzgă, întuneric. Nu vedem mai nimic. Nu știm cît de lungă, lată și înaltă este încăperea în care am intrat. Nu știm cîte lucruri sunt îngrămădite acolo. Putem dărui, arunca, scăpa de unele dintre lucruri pe ferestrele prin care încep să intre gene de lumină; putem lua alte lucruri, pe care le punem în rînduială sau în răvășeală.
Nu știm cît avem de stat acolo. Este o singură cameră pentru fiecare. Unii nimeresc de la bun început într-o cămăruță cochetă; alții, într-o chilie pustie; alții într-o sufragerie luxoasă, cu pian de concert și candelabru aurit agățat de un tavan boltit. Distribuția este nedreaptă și fără explicații.
Fiecare ne plimbăm prin camera dată în lung și în lat, dăm ocolul, ne tîrîim de-a bușilea perimetral sau ne urcăm pe pereți, ne prăbușim din cînd în cînd și o luăm de la capăt, ordonat sau haotic, pînă cînd, la un moment dat ajungem la … ușă.
Pentru fiecare există o ușă pe care va trebui să iasă. Știm că este o ușă pe undeva pe acolo, dar nu o vedem și, chiar dacă o zărim cu coada ochiului, privim repede în altă parte.
Cu cît se risipește fumul din cameră, cu atît începem să distingem undeva, înspre un colț, pe peretele dintre Apus, ușa. Ușa este cel mai înspăimîntător lucru dintre toate lucrurile aflate în cameră, ușa de ieșire, pentru că ușa de la intrare este zidită deja de cum vom fi intrat. Ne îngrozește ușa aceea, pentru că acum, odată ce ne-am obișnuit în cameră, începe să ne placă aici. Ne-am acomodat, am așezat lucrurile găsite în vălmășeală. Ne-am făcut comozi, dar toți știm că va veni vremea cînd ușa, deocamdată încuiată pe dinafară, se va deschide și va trebui să ieșim. Vom fi luați și duși pe sus, că vrem că nu vrem …
Unele uși sînt urîte, rupte și sparte, sînt grele și greu se învîrt pe balamale, își strivesc și își desfigurează trecătorii de pe lîngă clanțe. Alte uși sînt înguste, ușoare, înflorite și chiar frumoase, de deschid și se închid ușor la loc.
În timpul locuirii noastre, prin cameră ne trec vizitatori pentru mai mult sau mai puțin timp. Vin și pleacă, vin și pleacă.
În cele din urmă, cînd toată ceața s-a risipit, rămînem singuri față în față cu ușa. Fiecare cu ușa lui. Niciuna nu seamănă cu alta. Ne vine rîndul să ieșim și știm că mînerul se va mișca, se va deschide, va scîrții din țîțîni și vom fi împinși dincolo…
Citește întreg articolul AICI pe Edictum Dei
