Prost ai făcut! Am auzit acest reproș adesea de pe buzele părinților care și-au abandonat, (pot să spun tare?: ABANDONAT copiii), pentru a le construi betoane inutile.
Și restricționez amenda mea numai la acest caz!
sursa facebook father and son having a conversation
Nu vorbesc aici despre familiile care s-au împărțit (din păcate unii au ajuns nu numai la împărțire, ci și la despărțire) din cauza sărăciei.
Nu amintesc aici satele golite din Moldova, ci satele golite de bărbați din Bucovina, din Crișana, de pe văile Crișurilor … acolo unde românii o duceau mult mai decent, unde existau locuri de muncă și terenuri de lucrat.
Vizitînd mai multe familii am văzut boala. De fapt în unele cazuri este lăcomie și mîndrie, competiție prostească și concurență intra-familială.
Gigu și Nuțu sînt cumnați. Ei sînt împunși și împinși de neveste să nu se lase unul la celălalt. Dacă unu și-a pus balustradă de inox, cealaltă nu se lasă pînă nu îl determină și pe Giguț al ei să pună și el balustradă de inox, dar cu ceva brizbrizuri în plus. Dacă unul are garaj cu uși batante, celălat trebuie să construiască ceva cu uși culisante, eventual cu motoraș …
Apoi și unul și altul oftează, dau cu pumnul în masă și rostesc apăsat:
băăăăă, copii, uite … cu mîinile astea muncite am alergat și v-am făcut case să stăm cu toții în ele, să ne bucurăm, să ne creștem nepoții și voi să nu mai munciți ca noi … băăă!
Se enervează și spumegă cînd copiii le răspund:
rău ați făcut, noi nu aveam nevoie de betoanele voastre, ni le facem noi pe ale noastre, noi am avut nevoie de VOI, nu de banii voștri…
Am văzut și am auzit de zeci de familii distruse de pofta ochilor și lăudăroșenia vieții. Carnea și-a rostit ambițiile și și-a făcut de cap. Zeci de familii care au ales un fals bine al copiilor, bine care, chiar dacă s-a făcut cu cea mai mare sinceritate, nu va putea fi prețuit niciodată la adevărata valoare.
Da, știu, există tați și mame care au umplut străinătatea ca ai lor copii să facă școală, să capete cheag, unii s-au împărțit numai ca să supraviețuiască. Nu pe aceia îi judec!
Există o tipologie foarte largă, fenomenul încă n-a fost analizat cum se cuvine nici sociologic, nici economic, ce să mai vorbesc teologic sau eclesial?
Eu mă refer în acest textuleț la un singur tip luat de pe raftul cazuisticii: părinții care s-au sacrificat pentru lucruri, pentru betoane, pentru case mult prea mari, pentru averi inutile, pentru obiecte, nu pentru persoane. Și viața este atît de scurtă și atît de puțin timp ne este dat să conlocuim, să împărțim același aer, timp și spațiu ….
Am mai scris despre asta AICI.
Iată AICI un articol care vă va da de gîndit tuturor acelora care sînteți cumva în situația noastră, aproape empty nesters, regîndindu-ne viitorul, redesenîndu-ne viața pentru următorii 20-25 de ani, dacă Dumnezeu ne va mai răbda pe pămînt.
Mîine vom fi la o conferință AMEC despre relația dintre tați și fii. Poate că învățăm mai multe acum și nu vom mai rata ce am ratat cu primii noștri copii. Poate Noah va primi altă zestre: timpul și viețile noastre.
Betoanele și le va turna singur!
Din categoria:dulce Românie, Fabrica de barbati, Gînduri, inventarul stricaciunilor spirituale, Jurnal de tată imperfect
