Întregul parcurs al vieții creștine este o luptă cu păcăleala, înșelarea și minciuna. Dacă sîntem răscumpărați de Cristos, atunci sîntem aruncați pentru restul vieții într-o luptă cu tatăl minciunii, diavolul, satana, cel care de la începutul umanității a venit să amăgească, să ispitească, să manipuleze, să pervertească sensuri. Miza unei religii a cărții este hermeneutica și miza hermeneuticii este înțelesul.

Creștinismul autentic (iată un pleonasm!) pretinde căutarea și păstrarea adevărului transmis diacronic, prin tradiție, din generație în generație și, sincronic, prin ucenicie. Ortodoxia, dreapta mărire a lui Dumnezeu, se opune ereziei, cel mai greu păcat și singurul de neiertat. De ce ar fi erezia cel mai greu păcat? În primul rînd pentru că este în raport de antonimie cu adevărul și doar adevărul ne poate face slobozi și apoi pentru că ne aruncă în afara credinței, iar lipsa credinței este garanția iadului. ”Nu se poate construi o mîntuire dreaptă pe o credință strîmbă”. Erezia este credința într-un idol autoconstruit, ori nimic nu L-a supărat mai mult pe Dumnezeu de-a lungul istoriei poporului ales, decît înlocuirea Sa cu alți dumnezei. Actul credinței cere locuirea în adevăr, așa cum este acesta pretins de Dumnezeu în revelația Sa, Biblia.

Cînd am plecat de acasă i-am spus mamei că îmi voi căuta drumul, dar două lucruri n-aș dori să ajung în viață: profesor și păstor. Dumnezeu, care are un infinit simț al umorului, m-a făcut și una și cealaltă. M-a făcut pastor, pentru că eu sînt pastor făcut și nu născut și am devenit profesor făcut și nu născut. N-am nicio înclinație sau talent natural nici către o vocație (că meserii nu pot spune că sînt acestea), nici către cealaltă și cea mai mare temere a mea a fost și a rămas aceea de a vorbi în public, oricît de mic ar fi acel public.

Am descoperit, predicînd și predînd, că principala sarcină a acestor activități este nimic altceva decît aceeași lucrare de dezintoxicare mentală, de deratizare ideologică, de detoxifiere intelectuală, o luptă crîncenă împotriva amăgirilor în știință ( știința filologică, în cazul meu) și credință.

Le spuneam cîteodată studenților că eu am darul dez-amăgirilor. Adică, dacă ei înșiși sau alții i-au amăgit, eu încerc să îi dez-amăgesc, reversînd procesul înșelării. I-am spus dez-amăgire, mutînd aria semantică a termenului. Dez-amăgirea este altceva decît dezamăgirea. În limba română, din păcate, dezamăgirea, care este construit cu un prefix ce ar fi trebuit să îl plaseze într-o serie antonimică, a ajuns să fie sinonim cu amăgirea, decepția, deziluzia, iar amăgirea este în raport de sinonimie cu ademenirea și ispitirea.

Îl putem cumva răscumpăra și plasa din nou în linia antonimelor construite cu prefixele de compunere des-dez cu sens privativ din seria face-desface, abonare-dezabonare, ancorare-dezancorare, aburire-dezaburire, umflare-dezumflare, îmbrăcare-dezbrăcare, îndoire-dezdoire, intoxicare-dezintoxicare, echilibrare-dezechilibare, înghețare-dezghețare, obișnuire-dezobișnuire, nădejde-deznădejde, fermeca-dezfermeca et c.

Citește mai departe articolul pe Edictum Dei AICI