Un împărat avea un secret: era chel. Nimeni nu știa acest
lucru, cu excepția slujitorului de încredere, aflat în dreapta sa.
Acesta era un om blând și bun, dar povara destăinuirii stăpânului
său îi apăsa umerii, ca o vină și ca o jale. După nopți nedormite,
găsi o cale ce i-ar fi putut aduce alinare; merse în cel mai
îndepărtat colț al pădurii regești, săpă o groapă cât el de adâncă
și se strecură în ea. Acolo șopti, la urechea pământului reavăn și
umed: "Împăratul este chel." Se ridică ușurat, cu inima liberă și
mulți ani trecură până când din locul acela ieși un copac, din ale
cărui ramuri a cioplit cineva un flaut. Dar flautul nu era un
simplu instrument, condus de degete măiestre, ci avea propriul
glas, care răsuna până în depărtări: "Secretele nu pier, împăratul
este chel/Secretele nu pier, împăratul este chel/Secretele nu pier,
împăratul este chel..."
Când aud oameni spunând că și-ar dori să fie din nou copii, eu
mă gândesc la povestea aceasta. Mie nu mi-e dor de copilărie. Ea a
adunat multe pachețele de lucruri neînțelese, de care încă mă mai
împiedic atunci când cred că le-am dat de capăt.
Eu am așteptat să devin om mare. Să am un crez al meu, un
venit al meu, un loc al meu. Dacă am greșit cândva pe seama lipsei
de experiență, acum sunt adult și pot alege cum vreau să îmi conduc
viața. Acum știu.
M-am luptat cu timpul în ultimii ani, am avut în mine o mică
Andreea care bătea tare din piciorul stâng și cu mâna dreaptă
întindea chestionare cu întrebări specifice. O Andree pentru care
argumente de tipul "toată lumea..." nu înseamnă prea mult, pentru
care un om nu e doar frumos, ci o face să se simtă asemenea
viorilor de la începutul piesei "Cola" (Lana Del Rey), o fată care
o să facă riduri de la zâmbit și de la crezut.
Greu mi-a fost să semnez un armistițiu cu zvăpăiata aceasta,
dar i-am dat dreptate până la urmă. Ea a reușit să iasă biruitoare
din multe situații și să deslușescă fragmente de fericire pe drum.
Eu, tot la sfatul ei, am ajuns oncolog. Și știu că mai are multe
alte năzbâtii de sugerat.
Cred că, dacă aș sta să număr zilele sau anii, m-aș simți ba
prea devreme, ba prea târziu. Și, în fuga după repere (im)puse de
alții, m-aș pierde pe mine. Ochii mi-ar deveni mai mici, buzele mai
aspre, cuvintele mai seci, mișcările măsurate. La întâlnirea cu
absolutul, el nu m-ar mai recunoaște. Și ar pleca, iar eu aș începe
o altă fugă, cu tactici mai elaborate, cu ochi mai seci...
Tot ce am e ziua de astăzi și înțelepciunea de ieri. Dacă azi
sunt sinceră cu mine însămi, sunt cu un pas mai aproape de
reușită, de magie, de o nouă copilărie trăită prin alte suflete, ce
vor moșteni părul meu și ochii altcuiva.
Sursa fotografiei
http://feeds.feedburner.com/LuptaEterna
