Toamnă înlăcrimată
În lipsa cuvintelor, ne autoexilăm în
lacrimi
(Costel
Zăgan)
Zi de toamnă rece,
neprietenoasă,
Într-o
vineri seara, sfântă zi de
post,
Un blestem năprasnic a lovit în
masă
Și-a adus o jale... cum nu a mai
fost.
Suflete de tineri,
ca
şi
altă dată,
În
sinistra sală la Club
Colectiv
Se distrau în voie, dansau
laolaltă
Pe ritmuri alerte de rock...
efectiv.
Dar a fost prea scurtă a lor
fericire,
Iadul din tenebre
s-a
dezlănţuit,
Limbi de
foc
ţâşniră
muşcând
în
neştire
Din
frumoşii
tineri... ce s-au
prăpădit.
Moartea
nemiloasă
braţul
şi-l
intinde
Spre cei ce în chinuri
mor
axfisiaţi,
Focul cel năpraznic
pe
toţi
îi
cuprinde
Mulţi
urlând de groază, cad
ca
seceraţi.
Suflete rănite, fără
de
speranţă
Încercau
să iasă din acest infern,
Uşa
era mică... la
mare
distanţă,
Timpul se dilată devenind
etern.
Forfota
e mare.
Sirene
se-aud
Peste
larma
nopţii
înfricoşătoare,
Vin
şi
salvatorii - îngeri de la
SMURD,
Balaurul
morţii
dorind să-l
doboare.
Era vineri - ziua
binecuvânată;
Când de-un foc năpraznic
suntem
alertaţi,
Vestea se
întinde,
şi-au
venit de-ndată
Rude
şi
prieteni – ochi
înlăcrimaţi.
Printre rugi de jale, se pune-o
întrebare:
Cum
de-a
fost posibil? Cum s-a
întâmplat?
Cine poartă vina? Ce păcate
are?
Şi
cum va răspunde cel ce-i vinovat
?
Care sunt culpabili, de la mic la
mare,
Să îi ducă dracii-n iadul lor de
foc,
Să simtă blestemul, urle-n gura
mare,
Ca
toţi
aceşi
tineri
… fără de
noroc.
Craiova
15.12.2015
