Când am intrat în cameră era praf pe fotografie. Am dat să o șterg, dar nu am putut. Îmi intrase puțin praf în ochi. Bine, bine, sunt o lașă. Am plâns, okay? M-a apucat o criză nestăpânibilă de plâns și a ținut ceva. Când mi-a trecut, mi-am simțit fața împietrită de la dârele de lacrimi uscate.

Nu am crezut că se va ajunge la asta. Nu am crezut că un balon care a stat umflat atâta timp, care a trecut prin ger, ploaie, viscol, furtuni și care în tot acest timp a rezistat, se va sparge. Am avut grijă de el. Uneori mai multă, alteori mai puțină. Recunosc, de câteva ori l-am lăsat în voia sorții în mijlocul furtunii. Dar de fiecare dată când m-am întors, l-am găsit întreg. Umflat.

Mi se preling rămășițele lui printre degete și nu mai pot face nimic. Sunt doar niște bucăți colorate de cauciuc acum. Mi se-adună atâta tristețe și frustrare și dezamăgire că-mi vine să le sfâșii în bucăți și mai mici cu unghiile, dar nu o fac. Cineva mi-a zis să le las acolo, pe asfaltul rece, și să plec, căci oricum nu am ce să mai fac. Mi-a zis să nu mă mai gândesc la asta. Dar cum poți să nu te mai gândești la ceva când ai o fotografie cu acel ceva de șters de praf?