Mi-e dor de viață.

Mi-e dor de timpul liber pe care îl aveam odată; mi-e dor de inocența mea de altă dată; mi-e dor de visurile din adolescență pe care chiar credeam că le voi realiza; mi-e dor de poveștile pe care le scriam; mi-e dor de orele petrecute în fața televizorului; mi-e dor de băncile liceului; mi-e dor de hinta din spatele blocului; mi-e dor de idiotul de care eram îndrăgostită; mi-e dor de temele la mate; mi-e dor de colegii imbecili; mi-e dor de crizele existențiale ale adolescenței; mi-e dor de pauzele de la școală; mi-e dor de gândirea mea de copil; mi-e dor de imaginația mea de atunci; mi-e dor de bunica; mi-e dor de petreceri; mi-e dor de adrenalina mea de adolescentă; mi-e dor de… mi-e dor de tot. Mi-e dor până și de a avea timp să plâng în voie. Când s-au schimbat toate astea? Când a năvălit viața peste mine? Mă sufocă…

Mi-e dor de mine.