”Așteptarea celor neprihăniți

nu va fi decît bucurie… ”

Proverbe 10:28

Zilele trecute i-am spus lui Noah:

”Noah, eu de pe acum mă rog ca Domnul să te pregătească pentru o soție bună și să o pregătească pe ea pentru tine”

El, într-o dispoziție filozofico-nostalgică:

”Da, tati, știi ce repede trece timpul… ”

Și el așteaptă să se termine copilăria, să crească, să se căsătorească, să aibă o soție, așa ca Nini (Neriah) și ca maică-sa.

Tot zilele trecute mi-a spus:

Tati, să nu mori acum! Trebuie mai întîi să AȘTEPTĂM să albești tot, apoi să îți cadă tot părul, abia apoi poți să mori …

Copilul are intuițiile corecte: timpul trece și noi așteptăm să trecem de granițele și mărcile puse pe parcurs.

Acestea fiind întîmplate, m-am gîndit ce aș putea spune unor familii aflate la început sau aproape de începutul de drum în căsnicie?

În unele traduceri pentru așteptare avem nădejde/speranță. Și nu sînt ele oare înrudite?

Toată viața este plină de așteptări. Copilul așteaptă să crească, așteaptă să meargă la grădiniță, apoi la școală, apoi așteaptă să termine școala, așteaptă vacanța, așteaptă să crească mare, așteaptă primul sărut, prima călătorie de unul singur. Acestea sînt așteptări însingurate.

Apoi adultul așteaptă să se căsătorească, să vină primul copil, să se termine colicile primului copil, să meargă, așteptăm apoi să crească, apoi așteptăm să termine școala, să se căsătorească, ne așteptăm nepoții. Apoi așteptăm să ne viziteze copiii și nepoți, așteptăm … să ne sune măcar …

În doi așteptăm altfel.

Toată viața este plină de așteptări și speranțe, legitime sau nu. Așteptări îndreptățite sau proiecții ale egoismelor noastre.

Așteptările în căsătorie sînt diferite de așteptările însingurate. În căsătorie dublăm, transferăm, amînăm, ne agățăm în celălalt. Așteptările se împart la doi, se înmulțesc cu doi și cad de pe umerii unuia pe umărul celuilalt. Așteptările în căsnicie pot fi vulpi care să strice viile mănoase ale fericirii în doi, pot fi demoni, care să ne facă viața iad.

Cînd așteptăm de unii singuri ne articulăm clar așteptările. Cînd așteptăm în doi, așteptăm în tăceri vinovate, în lipsă de coerență și comunicare, schimbîndu-ne țintele de așteptare, fără a-i comunica celuilalt ce ne-am fi dorit încă de multă vreme de la el/ea.

Ea așteaptă ca eu … eu aștept ca ea … Ia luați acum o foaie de hîrtie și scrieți ce așteptați pe termen scurt și lung de la celălalt. Veți fi surprinși cîte lucruri puteți articula, gîndite, dar necomunicate niciodată. Celălalt va fi șocat de ce nisip se purjează din filtrele necurățate ale minților voastre.

Sau, și dacă comunicăm … comunicăm cînd este prea tîrziu, cînd s-a întîmplat… cînd nu se mai poate face nimic, cînd sîntem prea frustrați ca să mai schimbăm tonul, prea plini de nervi și dezamăgire.

De aceea există cupluri care îmbătrînesc urît. Ei nu mai așteaptă nimic unul de la celălalt. S-au ”lămurit”, așteptarea lor este ca metalul din care a ieșit toată zgura … s-au lămurit prin ”focul” vieții. Sînt limpezi la cap, de o luciditate crudă, de o raționalitate cinică, ei știu că … celălalt nu mai are nicio șansă. S-a dus ”îndrăgosteala chioară”, care te făcea să îi acoperi toate defectele. Acum tu știi că va sforăi pînă la ultima suflare, că nu va mai slăbi, că nu va termina cu ticul nenorocit de a-și sufla nasul în șervețelele de pe masă…

”E ca ăi din neamu lui! ne-am prost! Cine m-o fi pus … ”

”Eh, vedeți, frate… ăsta e al meu… nu-i bun de nimic … Așa este (șoața/nevasta/muierea) asta a mea…. Seamănă cu soacră-mea!”

Două lucruri observ la cuplurile uzate: acreală/iritare și lipsă de răbdare/speranță. Cei doi nu mai POT aștepta ceva de la celălalt. Li s-au epuizat resursele de speranță, de credință, de suportabilitate față de celălalt. Au fost ”scoși din sărite”, trecuți de limite …. ”îmi vine să îmi iau cîmpii … ” Paharul lor este gol și nu se mai umple să dea din nou peste el, ca să curgă răbdare și speranță peste celălalt.

Soluția? Un ”divorț cu conlocuire”. Stau împreună, dar nu tocmai. El este la baltă cu băieții, ea singură cu televizorul, prietenele, fiecare plasat în micul lui cerc de bîrfă. Ei își boscorodesc nevestele; ele își vorbesc bărbații. Disprețul este reciproc și foarte intens! El a devenit ”ăsta al meu”, ea a devenit ”asta a mea”.

De ce? pentru că ne-am pierdut clipa prezentă, bucuria amînării, sărbătoarea așteptatului. Egoismul și proiecțiile noastre ne-au înșelat în așa de mare măsură încît am ajuns ca niște biete animale rănite, care își ling rănile hăulindu-și durerea.

Citește întreg articolul AICI pe Edictum Dei