Baby steps, trying to relax, sleeping on pillows of
tasks. Imi incarc bateriile dimineata la prize faurite din ziduri
zidite de mine in somn. Am creat tot sistemul de legatura, codul
binar, generatorul din beciul blocului, panoul de control,
sigurantele.
Baby steps, don’t stress, as the night is a sleeping
reflex. Mi-alung de pe fata, fata-n fata cu un om superior in rang,
orice urma de deznadejde. Inca din apa rece aruncata pe fata in
fata oglinzii, cand ma electrocutez intre cutele de sub pleoapa
inferioara, caci inca sunt conectata la priza.
Baby steps, step by step, prea sterp. E interesant cum
nu se-alunga niciun cablu dintre lateralele interioare ale tibiilor
mele, gaurile prin care intra aer si energie, sa le pot duce pana
la finalul zilei. Cum, prin obiceiul meu de fuga nocturna, modernul
“jogging” sau doar o scapare de tot (absolut) de pe toata (ziua),
ajunge sa fie o priza mai utila decat conectarea la sistemul creat
de propria-mi imaginatie.
Baby steps, paradoxal, sunt un om, un bienal. Desi om de
litere, cuvant, onoare, respect si valoare fata de umanism, sunt un
inversunat adolescent in inotul continuu intr-o cada de apartament
pe care o numesc lesne “viata”. Cand eram in pruncie, pe la cinci
ani, nu-mi puteam lipi talpile de capatul opus, decat daca ma
scufundam. Acum, genunchii imi sunt incalziti doar de aburul pe
care-l inspir din atmosfera. Ma simt ca un Zeu in apa, iar daca apa
din cada ar fi Viata, am depasit-o cu mult.
Baby steps. Din reflex, zambesc la toate planurile mele
de pe pereti, la fiecare “sign” matur de pe fiecare agenda, fiecare
cu scopul sau, programat la ora, dar niciodata planuit in
sentiment. Putin mai drept in geamul de la carmangeria pe langa
care trec zilnic sa plec in lume, spatele imi indica o usurare pe
care am asimilat-o. Faptul ca nu mai port ochelari ma face sa nu
vad lumea, dar sa fiu si-mai atenta la detalii, adieri de vant, de
sunet, materiale textile care se perinda pe mainile mele atunci
cand se da cineva din drum si e prea apropiat, dezechilibrul
relativ cand imi impun sa merg drept pe marginea reliefata a
trotuarului, racimea sticlei de bere, dar niciodata continutul ei.
Si vesnica explorare, cand ma pierd de grupul meu, dar si
aprecierea clipelor boeme care, desi rare, sunt mult mai bine
resimtite si valorificate mai apoi.
Baby. Gurile sunt facute sa fie ascultate, nu sarutate.
Nu din prima. In prima faza, mi-a luat un sir lung de luni sa ma
pot atinge de persoana pentru care ardeam, desi stateam langa ea pe
banca, la bere. Energia se cumuleaza in stabilitate si
constientizarea prezentului, stabilirea unui parcurs clar, dar ce
parcurs clar as putea avea, cand inca din liceu trebuie sa astept
sa ma carbonizez emotional, ca un computer, sa pot rula cum
trebuie? Am intalnit oameni atat de siroposi, ca ma faceau sa uit
de greata pe care o resimt arareori la pasta de tomate, antecedent
cu un fel principal servit de bunica mea. Mult prea uleios. Prea
putin elegant pentru mine. Telenovelele umane iau mult din energie.
Iubirea autentica ramane. Imbarbateaza sanatos viata si succesul,
emotional, fie chiar si material, din toata ambitia de a-ti duce
existenta spre podiumul tau idealizat si fezabil. Eleganta e una
din valorile acelea care tremura pe sub fibra oricarui om cult,
care isi da seama de asta in oglinda, dar niciodata atunci cand
vorbeste si-i tremura sub buza marita de jos, sau cand gesticuleaza
si-i joaca printre cartilaje si venele fine. Unul din motivele
pentru care exist ca om in acest context. Observ detaliile si sunt
atat de suculente in prezentul lor, de urmarit, dar si redate in
literatura.
Steps. Oamenii sunt fascinanti. Au motivele lor, dar nu
in sensul de scop sau clevetiri, ci un fel de a fi, un sir de
motive autentic sculptate in spiritul lor care ma face sa gust cat
mai mult din ceea ce sunt. Mai mult “eu”, sa pot savura mai mult
din “ei”. Si, spre tristetea mea, nu toti “ei” merita ce ofeream in
mod egal oricarui acquintance, pentru ca de ceva vreme incoace, tot
invat ca ceea ce am de oferit este in mare masura pentru oameni
care se simt la fel de mari in propriile lor cazi umplute cu Viata,
apa calda, sau asocieri ale self worth-ului propriu. In calitate de
formator, dar doar in context, sau ca prieten, dar doar celor
carora le sunt devotat, sau ca tanjenitor, dar doar persoanei pe
care o respect si o iubesc, le-am promis si va ramane urma
promisiunii mele peste arta si politica, peste darele oboselii mele
de-acum, succesului de maine si tot asa, ca le sunt loiala. Si in
calatoria aceasta, tot gust viata cu ce are sa-mi
ofere.
Baby steps, finally! In fiecare zi cand stau in
pantalonii mei pufosi albastrii cu norisori care zambesc cu un
blush roz pal in obrajori si citesc Herman Hesse in germana, in
fiecare zi, cand subliniez pasaje care ma definesc, sau care
contribuie la caracterizarea de personaj specifica fiecarei actiuni
a fiecarui context inlantuit in carte, mai ales in fiecare zi in
care incercuiesc cuvinte pe care nu le inteleg si le invat mai
apoi. In fiecare zi, cand am fantezii mai erotice ca orice
verbalizare auzita de oricine in lumea asta, desi ochii mei
tradeaza incredere, oboseala, blanzime sau toate amestecate, in
fiecare raza de lumina la mine-n camera si in fiecare detaliu pe
care-l captez cu camera mea, extensia mea noua, mediul meu nou de a
ma exprima si de a capta prezentul pentru mai tarziu. Fiecare test,
fiecare clavicula in clar obscur, fiecare silueta masculina in
lumina verde, fiecare trasatura feminina care-mi incinge apetitul
mult prea uman, ca spiritual-sexual ma incita inteligenta si
capacitatea, conexiunea, the motion of an action, a blink of a
wild, bright-coloured eye in a diplomatic world. Chiar si in
fiecare zi cand realizez o noua legatura pentru asociatia mea, un
nou e-mail, o conversatie interesanta cu un profesor, o idee emisa
la filozofie, un pdf salvat gresit, un cadru prea blurat, un edit
prea neiertator cu cadrul blurat, o viziune mai clara a identitatii
vizuale, carnetul meu plin cu proza sau eseuri, ganduri, idei,
analogii, aforisme, cateva sinonime prinse intr-un cadran,
discutiile mele “did you know that...” de pe Mamaia la trei
noaptea, vis-a-vis de Goblin, aciuita pe gardul universitatii cu un
Schweppes in mana, ca oamenii aveau suficiente in ei sa nu se
bucure de faptul ca iepurasul de Paste este defapt un personaj
psihopomp, inca din vremea zeitei Ishtar si ca ouale sunt specifice
unei renasteri a naturii, de-aici pornind primavara ca si anotimp
si concept de timp anual.
Mi-as dori, intr-o zi, sa fiu curator de expozitie. Un
suflu elegant si distins in lume, cu tot nonconformismul, sa am un
soi de costume office, dar nu the mainstream type. O “femeie”
implinita, o familie frumoasa faurita in doua sau mai bine zis,
intre doua sufluri, putere materiala sa imi pot indeplini ideile
pana la final si in final, o “inkliteratura”, o editura poate, o
viata in arta si prin arta, prin ceva mai uman, management, dar mai
aproape de educarea celor care isi doresc sa porneasca pe drumul in
care ma adancesc acum, ca tanar.
Bateriile se incarca acum, sa pot fugi de maine pana
maine seara, spre mai incolo. Sa pot sa-mi deschid gura si sa
graiesc pe o voce mai patrunzatoare tot ceea ce ravnesc a spune.
Abia astept vara, dintr-un motiv sau altul. O iubesc, nu, nu vara,
ci mereu, si nu ma pot abtine din a zambi sau a o spune, caci m-am
abtinut mult. Firea mea, fireste, firezar, fir cu fir. Baby steps
in orice. Iar viata e minunata, atata timp cat esti implinit la un
nivel mai deep, decat deep-ul de suprafata.
