La cursurile pe care le țin, uneori vorbim despre integritate și facem un exercițiu, pentru a vedea dacă există vreo contradicție între ceea ce gândim și ceea ce facem practic în anumite situații. De fiecare dată, concluzia este că, la fel ca în orice altă ocazie, între teorie și practică apar multe diferențe.

Că nu există om perfect este deja clar pentru oricine. Că greșim cu toții, iarăși este un fapt absolut comun. Că vrem cu toții să devenim mai buni nu este însă atât de des întâlnit printre oameni.

Poate din cauză că unii le știu deja pe toate și nu mai au nimic de descoperit și de învățat.

Sau poate pentru că oamenii sunt mereu pe fugă, dorind să sară treptele deodată câte trei-patru dintr-un pas și nu mai au timp sau energie să se ocupe și de dezvoltarea personală.

Alții sunt doar superficiali și se mențin cu îndârjire pe linia de minimă rezistență, fără a avea dorința, curajul sau curiozitatea să încerce și altceva.

Oricum ar fi, mulți oameni nu reușesc să afle la timp cât bine și cât rău se află în ei. Prin filme ni se arată cum și cel mai crânecn călău sau criminal este un iubitor de artă. Sau cel mai mare geniu are o fărâmă de nebunie sau este extrem de narcisist. Ceea ce nu-i face neapărat mai puțin buni sau mai puțin răi. Este doar un fapt – nimeni nu este complet bun sau complet rău, Omul are o natură duală: și bun, și rău, în același timp.

Atunci ce facem cu raiul și cu iadul? Care să fie proporția de oameni oarecum răi în rai și de oameni oarecum buni în iad?

Probabil depinde de perspectivă.

Cert este că aici, în această viață, fiecare dintre noi poate să înțeleagă ce este bine și ce este rău cu sine. Iar de aici la îmbunătățire este doar un pas mic de făcut. După ce își dă seama în ce direcție vrea să meargă și ce înseamnă îmbunătățire pentru sine.