Ai cei mai frumoși ochi, păru-ți mereu are formă, hainele sunt gri, iar teneșii... mereu călcați. Esti foarte inteligentă, frustrată, dar îmi place să te numesc naivă. Defapt, încă-mi curge sânge pe ambele părți pe care m-ai rumenit. Și acum ești o copilă care-și caută ridurile, în aceeași epocă, ca și mine. Tot ce gândești este bine punctat, motiv pentru care eu sunt publicul tău, aș prefera să înțeleg totuși modul tău de eliberare, dar ai dreptate, nu îl înțeleg și nici nu știu dacă îl voi înțelege vreodată. Îți aduni memoria pe o hârtie electronica sperând să nu-ți pierzi gândurile. Sintetizez sufletul și încerc cât pot de mult să mă prind de ceea ce simți. Încerci să nu-ți eliberezi speranța pentru că-ți pasă. Speri să-ți găsești sensul în timp ce alergi haotic, fără ca nimeni să nu te prinda din urmă. Sens, fără de care nu ai fugi, sens existent însă. Toate bucățile de carne din jurul meu îmi râd spunându-mi cât sunt de bună față de ele. Le condensez prospețimea, răd cu ele, căci ele nu-mi cunosc partea crudă. Și eu ajung adesea în preajma ta sperând să-mi vezi sufletul, în schimb tu nu mă sperii, îți place să mă explorezi și să mă manipulezi. Tot ce fac e ca o durere de măsea, al naibii de apăsător dar cu un singur punct de fapt. Dacă am crezut că te cunosc - m-am înșelat. Mi-ai fost mereu aproape. Vrei să-mi stresezi fericirea în timp ce pe interior falsează. Vă ajut cu ceva, domnule? Nu mulțumesc. Mai e o singură secundă până la explozie. Păcat că secunda se împletește într-o lume plină de oameni fără personalitate și te-a găsit pe tine. Nu are de ce să explodeze.