Erau dimineți limpezi de primăvară, înviorătoare.
Stam cuminte pe un scăunel, cu cotul pe genunchi și bărbia în
palmă.
Tata se spăla într-un lighean de tablă. Curat și pieptănat
frumos, cu părul lins pe o sprânceană, se închina de trei ori și
rar, spre răsărit, mișcând buzele în rugăciune pe care numai el o
știa, își pupa inelul și aștepta să-i aducă mama cafeaua. Se așeza
pe alt scăunel , lângă mine și sorbea din ceașca, țuguind buzele,
atent să nu-l frigă licoarea neagră și ridicând mult, în cutele
frunții, sprâncenele.
Mă uitam la el, lung și îngânam, fără gând
anume:”tata...”
-Tu și ăl bătrân, doi câini – am să mă spânzur, să scap de
voi.
Glasul mamei rămăsese în mine, ca o presimțire.
Tata era un om voinic, cu palmele mari și umerii lați. Purta,
ca mine, cămașă cu flori și culori lipovenești, larg desfăcută la
gât. Avea o figură obosită, osoasă. Sub fruntea mereu îngândurată,
ochii căprui erau străini – ochi umezi de copil încovoiat de un
gând robitor.
Eram amândoi niște câini.
Întrebam în mine:”de ce„ – fără răspuns...
Tata pleca de acasă când fluiera la fabrică ”fără un sfert”,
cu haina pe umăr și pasul rar, legănat.
-Să vii sănătos – îngâna mama, rămasă la poartă.
El dă din cap și se uita în pământ, oprit după câțiva
pași.
-Tu, dacă nu viu la prânz, mănâncă. Nu mai fi proastă și nu
mai pune tot la inimă, că destul pun eu!
Ofta, săltând haina pe umăr.
-Mănâncă și lasă-mă pe mine – că eu...
Mama fugea în curte, cu șorțul dus repede la ochi.
Mergeam alături de tata, tăcut ca o umbră. Nu mă întreba
nimic, nu aveam nimic să-i mărturisesc. Eram un câine cu pașii mici
și repezi după stăpân.
Mama îmi spusese că tata e lăcătuș-mecanic. Lucra la o mașină
cu curele multe, în atelierul pentru industria petrolului.
La poarta mare, sub firma uriașă pe care o măsurasem deseori,
numărând pași egali între cei doi stâlpi susținători, mă opream cu
mâinile la spate și inima mică.
-Fabrica, piciule, e ca o moară ce sfărâmă inimile...
Lucrătorii, unii numai în cămăși, alții cu haina svârlită pe
un singur umăr, cum o purta și tata, dar toți cu figuri supte,
veștede, îmbătrânite de timpuriu, intrau – pe sub firma ce le apăsa
umerii – cu pasul rar, obosit și ochii nicăieri, azi ca ieri sau
azi ca acum cinci ani.
-În ziua când o să te văd muncind în atelier, alături de mine,
o să mi se pară că-mi încep viața de la început, cu toate
necazurile și dezgusturile, prin tine! O să fiu amărât în ziua aia
blestemată – dacă n-o să mor până atunci.
Tata se uita abia acum la mine, cu un surâs șters pe figură și
mă mângâia, fără cuvânt, cu palma lui mare și aspră.
Îmi venea să plâng.
Aveam impresia, de câte ori plecam de lângă el și nu el de
lângă mine, că n-am să-l mai văd. Îi căutam mâna, repede și i-o
sărutam – cum sărutam, uneori, icoana.
Mă întorceam acasă fugind, cu plânsul înfipt în gât ca un
spin.
Tata, rămas sub firma uriașă, flutura palme spre mine, zâmbea,
ca la o despărțire din urmă...
Maidanul cu dragoste
Maidanul cu dragoste
