Uitându-mă prin pozele vechi, am realizat ceva ce ar fi trebuit să realizez acum mult timp: nu voi fi niciodată mai tânără, mai frumoasă, mai liberă decât acum. Și nu vreau să trebuiască să îmbătrânesc ca să realizez cât de frumoasă eram în floarea vârstei.

Am dat din întâmplare peste albumele de poze de anul trecut și am descoperit că tânăra din acele fotografii zâmbea atât de frumos, câteodată ca un copil ce primește un iepuraș de ciocolată, câteodată ca o tânără ce privește sfioasă, dar curioasă, viața.

Un an întreg a trecut în care eu nu m-am mai simțit copil. Privind în spate, acele vremuri mi se par așa de îndepărtate, încât acum aproape că le neg existența. Însă ele au existat. Iar eu m-am simțit atât de matură, atât de copleșită de responsabilități, atât de bulversată de partea mai puțin strălucitoare a vieții, încât, la un moment dat, am uitat cine sunt și care este, de fapt, lumea în care trăiesc.

De câteva luni, însă, simt că mi-am recăpătat aripile. Simt că pot face orice. S-a reîntors încrederea că pot schimba lumea, chiar dacă e vorba numai de lumea mea. Și s-a reîntors și o bună parte din stima de sine pierdută. Încă mai am de recuperat, dar sunt pe drumul cel bun.

De asemenea, acum eu sunt singura persoană pe care o mai romantizez. Cântecele de dragoste despre care am mai vorbit tot despre mine sunt. Am renăscut sub zăpada rece și gerul crunt, iar primăvara a venit și-n sufletul meu.

Vor mai veni și alte anotimpuri? Bineînțeles. Dar, de data asta, sunt pregătită să le înfrunt. Sunt pregătită să văd ce are viața de oferit.