A trecut ceva timp. 오랜만이야, cum ar spune coreeanul. Long time no see, cum ar spune englezul. Oricum s-ar spune, un lucru e sigur: a trecut ceva timp de când nu mi-am mai pus pe hârtia virtuală gândurile rătăcitoare. Ba mai mult, parcă nici în muzica din căști nu am mai încercat să le regăsesc. De parcă aș fi încercat să le estompez cumva, să le curm existența. Fără succes, totuși. Nu am spus tot eu că am îmbrățișat faptul că mereu voi gândi prea mult?

Timpul trece, iar pe mine încep să mă copleșească schimbările la care sunt și voi fi supusă. Pe de o parte, îmi spun că o schimbare este întotdeauna benefică dacă voi ști cum să profit de ea. Pe de altă parte, mi-e teamă că nu voi fi capabilă să o înfrunt cum se cuvine. În ultimă instanță, împing gândurile de acest fel undeva în străfundul minții, amânând încă puțin ideea plecării.

Cu toate acestea, simt nevoia de a mă redescoperi. Simt că am nevoie de această perioadă pentru a-mi da seama cine este Betty cu adevărat, ce vrea și ce are de oferit. Simt că astăzi sunt puțin mai aproape de mine însămi decât ieri, dar mai simt că îmi doresc să mă apropii și mai tare și să-mi dau seama ce-mi lipsește, care e piesa de puzzle lipsă pe care nu am conștientizat decât târziu că nu o mai am.

În punctul acesta al vieții, nu aleg decât să-mi înfrunt temerile și să continui să evoluez constant. Până la urmă, întunericul nopții trece, iar soarele își face mereu apariția în cele din urmă.