Nu vorbi despre asta, nu plânge din cauza asta, doar scrie. Scrie ca și când asta ți-ar rezolva toate problemele. Ca și când lumea ta ar deveni mai bună dacă o faci. Oricum ai tu grijă să o înrăutățești.

Ești motivul propriei nefericiri, și știi asta. Continuă să fii sensibilă și asta te va distruge. Ridică zidul și rămâi singură. Hotărăște-te odată! Ai crezut că știi deja ce vrei. Pentru un timp, chiar așa a și fost. Acum, însă, ți-ai pus iarăși armura. Armura de învingătoare? Armura de învinsă, mai degrabă.

În loc să rezolvi problema, o înrăutățești. Petreci prea mult timp în capul tău, și reîncepe să devină dăunător. Iarăși te pui pe tine la zid. Iarăși te lovești pe tine și protejezi ceilalți oameni. Nici măcar nu-i protejezi de ceva important. Îi protejezi de tine și de gândurile tale negative.

Ai obosit să mai vorbești despre asta, și știi. De fapt, nici n-ai vorbit vreodată despre asta în întregime. Și probabil că nici n-o s-o faci vreodată. E mult mai ușor s-o ții în tine și să te prefaci că nu există.

Nimeni n-o să te cunoască vreodată cu adevărat. Ești deschisă doar până unde rămâi în siguranță. În rest, ești baricadată pe dinăuntru, singură și confuză. Speriată că nu va trece vreodată. Că te vei simți așa mereu. Că deja durează de prea mulți ani.

Cauza o știi. Sau măcar o bănuiești. Dacă acum câteva luni erai împăcată cu asta și puteai gândi la rece, acum nu mai e așa. Acum nu mai ești detașată, ci din contră. Ești în miezul problemei. Ești miezul problemei. Uite cum lovești iarăși în tine.

Adevărul e că știi că, oricâtă putere ai avea în tine, în psihic nu vei avea niciodată. De ce? Pentru că tu consideri psihicul cel mai mare atuu al unui om, pe care tu nu-l deții la nivelul așteptărilor tale. Așteptări care, apropo, sunt doar față de tine. Restul oamenilor sunt foarte ușor de acceptat așa cum sunt.

Poate că înainte îți celebrai și calitățile psihice. Acum nu. Acum refuzi să le mai vezi. Nu, nu crezi că ești că ești proastă. Crezi că ești prea dificilă ca să merite efortul. Că nu știi să iei lucrurile ca atare. Că ai prea multe așteptări de la oameni și de la viață. Că ești prea naivă. Că ai prea multă încredere în oameni. Că lumea ta e colorată. Totuși, chiar e colorată? Sau e doar un panou multicolor în spatele căruia se ascunde de fapt un dezastru?

Uff, iarăși uiți că lumea nu se-nvârte-n jurul tău. Copil mic și râzgâiat, ce ne facem cu tine?