Când primești vestea că un om drag ție are cancer ceva se prăbușește. Cerul se întunecă și ceața coboară peste gândurile tale. Brusc, te regândești. Începi să cauți alte întrebări, alte răspunsuri. Totul devine confuz, nesigur. Atât de confuz, încât nu mai zărești drumurile și posibilitățile. Ceea ce numești „viață” sau „moarte” capătă alt sens. Intri într-un nou joc, cel al minunilor, al speranței, al neîncrederii, al luptei fără sfârșit cu incurabilul. Cauți când și cu ce ai greșit și îți descoperi vini la care nu ai meditat până atunci. Te acuzi pentru vrutele și nevrutele tale, apoi oscilezi între vină și iertare. Îți spui că trebuie să mergi mai departe. Că trebuie să mergi până la capăt. Prietenii te încurajează. Neprietenii se bucură. Majoritatea îți transmit gândurile lor de încurajare, dar simți că acestea nu sunt autentice, că vor să scape de a duce durerea ta și că în cel mai scurt timp te vor evita politicos. O persoană care suferă devine încadrabilă în ceea ce psihologii numesc fără ezitare „persoană toxică”. Devii obositor. Ai șansa să fii un exemplu bun, „motivațional” dacă glumești și te declari fericit în lupta pe care tocmai ai început-o.
În primele zile de la aflarea veștii am crezut că visez. Îmi era greu să accept. Apoi, cancerul s-a insinuat în visele mele și a nu-l accepta a devenit imposibil. A devenit prezent și în starea de veghe și în cea de somn. Am încercat să mă rog și m-a podidit plânsul, realizând că nu mă rugasem de ceva vreme și că nu m-aș putea ierta să fac o rugăciune doar din interes. Până când voi reuși să mă rog singură, i-am rugat pe cei apropiați să se roage pentru noi. Știu că primul pas spre vindecare este iertarea. Încă nu am reușit să-l fac. E ușor să distribui în grabă un citat despre iertare pe rețelele de socializare, dar e mai greu s-o și faci autentic și deplin.
După ce am luat contact cu sistemul medical din România (pe care, medic fiind, l-am părăsit înfrântă și dezamăgită în urmă cu vreo 15 ani), m-am trezit de-a binelea. Am realizat că lupta cu cancerul este și una cu birocrația, cu indiferența, cu lipsa responsabilității, cu disprețul. Am realizat că în lupta cu cancerul ai nevoie nu doar de voință, ci și de resurse financiare. Că povestea cu „lipsa de valoare a banilor” e stupidă. Banii au valoare și încă una imensă. Cu ei îți poți cumpăra câțiva ani de viață. Ceva din sistemul meu de valori a început să se clatine. Acum sunt într-o poziție oarecum faustiană. Nu am cedat definitiv, dar mă întreb până unde aș putea merge pentru a câștiga câțiva ani pe care să-i dăruiesc celui drag mie. Mă interoghez cu privire la limita până la care aș merge, înainte de a spune „nu”. Sau dacă aș mai avea puterea să spun „nu”.
Sunt la începutul unui drum anevoios, dar care - paradoxal - îmi doresc să fie cât mai lung. Acum sunt în etapa căutărilor. Nu am decât întrebări. Simt nevoia să scriu, deși până în urmă cu ceva vreme, cea mai mare încântare pentru mine era să fotografiez. Am crezut că fotografia te poate învăța ceva despre viață, dar acum constat că nu m-a învățat nimic despre moarte. Dar cine știe? Poate înveți despre moarte trăind ? Astăzi aceste vorbe sunt doar un joc de cuvinte. Mâine s-ar putea să capete alt sens.
Așadar, simțind nevoia de a scrie, voi scrie. Despre trăirile mele și ale celui drag mie, despre speranță, despre iubire, despre credință dar și despre disperare, obstacole, insomnii. Pe lângă faptul că actul de a scrie este unul terapeutic pentru mine, am convingerea că el poate fi util și celor care trec sau vor trece prin situații asemănătoare.