De vreo 5 luni sunt bolnavă de fotografie. Ziua mă plimb cu
aparatul atârnat la gât, vânez momente memorabile, adesea ratez,
privesc fotografiile altora, postez propriile fotografii, aştept să
mi le privească cineva şi să mi le îndrăgească altcineva. Noaptea
visez fotografiile pe care nu le-am făcut încă. Şi pentru că
majoritatea fotografiilor mele sunt "black and white", am început
să văd lumea monocrom.
Dar ceea ce mă nelinişteşte nu este monocromia ci faptul că
trăiesc doar din imagini, din reprezentări. Am uitat să
textualizez, să mă joc cu conceptele. Din acest motiv, aşa cum
spuneam, îmi vine din ce în ce mai greu scrisul. Pentru a mă împăca
cu mine însămi, voi relua scrisul şi voi începe a scrie despre
fotografie. Să fiu clar înţeleasă: voi scrie despre fotografie, nu
despre o fotografie. Deşi mulţi fotografi îşi povestesc
fotografiile sau le asortează cu citate celebre, nu voi face
asemenea lor. Pentru că o fotografie nu mai are nevoie de cuvinte,
pentru că ea face cât o mie de cuvinte.
Va urma ... despre democratizarea fotografiei ....
