We make men without chests
and expect of them virtue and enterprise.
We laugh at honor
and are shocked to find traitors in our midst.
We castrate
and bid the geldings be fruitful.
C. S. Lewis, The Abolition of Man
Preocuparea pentru masculinitate, bărbăție, a crescut în ultimul timp atît în mediul religios cît și în cel secular. Imaginarul colectiv a migrat și a modificat portretul bărbatului în ultimul secol sub diferite presiuni. Transferul masiv al populației din zona rurală spre cea urbană, industrializarea, modificarea structurii familiale (trecerea de la familia transgenerațională a satului: mamă, tată, copii, nepoți, bunici, străbunici în aceeași curte) spre familia cu un nucleu elementar, apoi spre familia supusă unor forțe centrifuge (familia contemporană nu mai petrece nici măcar 30 de minute împreună, față către față), feminismul în toate formele sale, de la cele mai agresive, vulgar-militante pînă la cele mai educate, toate acestea și altele au contribuit la modificarea portretului masculin.
Ce (mai) este așadar un bărbat în secolul XXI?
sursa imaginii
Trebuie să ne întoarcem la ce va fi fost? Știm ce a fost sau proiectăm un fals idealizat romantic? Trebuie să recuperăm ceva sau considerăm că bărbatul contemporan este într-o continuă evoluție, odată cu societatea, și că nu avem de recuperat nimic, că totul este negociabil și fluid?
Așadar, aceasta este prima problemă care trebuie tranșată: ce este și ce nu este ontologizat și ontologizant în momentul în care vorbim de calea bărbăției? Ce anume este supus negocierii și compromisului în sensul cel bun al cuvîntului, dacă totuși identificăm substratul imuabil?
Există acel ceva care îl transformă pe un băiat în bărbat… bărbat adevărat, valabil în orice vreme și oriunde, ceva metaistoric, metacultural, metaetnic? Există, de asemenea, lucruri care merită abandonate, nefiind utile? De ce am mai învăța să tragem cu arcul și să călărim, cînd ne cumpărăm hrana din supermarket și mergem acolo cu mașina? Să mai învățăm să ne apărăm, cînd plătim taxe și avem poliție? Poate că în locul acestor arte perdante, ar trebui să învățăm să negociem mai bine, să învățăm trucurile Forului și artele Agorei? (Grecii și Romanii le învățau pe primele, în cursus honorum, și pe ultimele nu le lăsau nefăcute!) Există o legitimitate în nostalgie, în reîntoarcerea la origini, există posibilitatea vindecării în anamneză și reașezarea temeliilor străbune sau mergem înainte, căutînd progresul?
Un bătrîn a răspuns unui tînăr care folosea o imagine frumoasă, dar pe care n-o gîndise în toate posibilele consecințe: ”atunci cînd ești în noapte și ești înconjurat de ape, trebuie să cauți Steaua Polară și să vîslești cu vîrtute înainte!”. ”Da, a răspuns bătrînul, numai că s-ar putea să descoperi dimineața că ai fost legat de mal, de aceea trebuie să te uiți și înapoi! Dezleagă priponul și apoi vîslește!”
Așadar, ca să ne înțelegem pe noi astăzi, ar trebui să ne uităm la paradigmele care ne-au modelat cultura pînă acum.
Citește mai departe pe Edictum Dei AICI