Am tot citit despre părerile că azi copiii au la școală materii de care nu au nevoie în viață, care ar trebui eliminate din programa de studii.

Nu discut aici despre calitatea predării sau a manualelor, ci de părerea generală că studiile ar trebuie să includă doar materiile considerate „utile”.

Pare că „util” este folosit de multe ori ca un eufemism pentru „plăcut” sau „ușor”.

Întrebarea este de fapt: Util, plăcut sau ușor pentru cine? Pentru că nu suntem toți la fel, și nici copiii nu fac excepție de la această regulă cu caracter mai degrabă de axiomă.

Și generația mea (ca și multe altele sau ca toate generațiile, deși evit de obicei generalizările) a trecut prin aceeași experiență – am avut la școală și la liceu materii și lecții despre aspecte pe care nu le-am mai aplicat sau cu care nu ne-am mai întâlnit practic mai târziu în viață.

Doar că au fost materii diferite – unii nu au mai aplicat nimic din ce au învățat la biologie, alții au uitat instantaneu totul despre chimie, alții nu au fost interesați de istorie sau de matematică și așa mai departe.

Așadar, într-o clasă eterogenă, cu copii cu diferite calități, interese, așteptări și dorințe, care ar fi structura programei, pentru a le satisface aceste nevoi diverse? Logic, ar fi câte puțin din fiecare, pentru a deschide apetitul copiilor – unii vor excela la limbi străine, alții la matematică, puțini la muzică sau la desen, chiar și chimia își poate descoperi adepții ei.

Ce-ar fi însă dacă s-ar decide de comun acord între părinți, educatori și decidenții politici, că există să zicem doar 5 materii care vor fi folosite de toți copiii când vor ajunge adulți? S-ar păstra acestea și s-ar exclude toate celelalte materii, ca fiind „inutile”? Am crește astfel niște generații pe care AI le-ar ține complet pe tușă, pentru că ar fi mult mai productivă și mai eficientă, prin cumulul de date pe care le-ar avea la dispoziție. Iar atuul major pe care îl are omul creativ, generalistul – corespondentul „iluministului” din vremurile trecute, ar fi anulat, deoarece simplificarea minții omului s-ar face înainte ca acesta să ajungă, prin trieri succesive ale complexității, la esențialul pentru sine.

Eu cred că nu reducerea numărului de materii din programa școlară este soluția. Soluția ar trebui căutată în modul în care este încă privită educația – ca un volum de informații ce trebuie acumulate în fiecare stadiu, pe bază aproape exclusiv de memorare. Schimbarea acestui mod de lucru este cheia succesului.

În viață, se spune că orice problemă poate avea un număr infinit de soluții – unele mai bune, altele mai proaste, majoritatea neaplicabile… La școală, de obicei orice problemă are doar o soluție considerată corectă. Cum, unde și când ar trebui să se facă tranziția de la un mod liniar și simplist de gândire la o abordare holistică, sistemică, flexibilă a realității?

Cum spuneam, ideal ar fi să fie puse niște baze ale unei gândiri raționale, logice, dar concomitent să existe și posibilitatea ca fiecare să gândească și să se exprime liber, în mod individual, ieșind din paradigma de corect-greșit, pentru a favoriza modelul exprimării individuale, al asumării consecințelor și al acceptării responsabilității și răspunderii individuale.

Nu este ușor. Dar oare o fi posibil?