Sursa: foto din arhiva personală a autorului. În imagine este Gheorghiță Ștefănescu, tîmplar, care și-a făcut coșciugul din timpul vieții în conformitate cu obiceiul locului. Sicriul trebuia tot timpul pregătit și ”la vedere”. Pînă la înmormîntare era folosit ca depozit de cereale.

Continuare de AICI

5. Relația cu neprietenii. Dușmani nu le pot spune, că nu mai am dușmani. N-au murit ei, dar a murit ura și pasiunea mea față de dînșii. Mi-am adunat mulți potrivnici în viață. Unii s-au dus deja la răsplătiri, pe alții speram să îi pot îngropa eu. Acum s-au schimbat lucrurile. După ce m-am întîlnit cu moartea, mi s-a făcut o așa de mare milă de toată omenitatea, încît simt acum nu neapărat iubire, dar o milă cuprinzătoare, o frăție caldă, o solidaritate inexplicabilă, cu orice urmaș al lui Adam și față de orice fiică a Evei. Merg pe stradă și privesc muribunzi. Toți vom trece prin asta. Sîntem frați și surori în boală și moarte. De ce să ne mai urîm? De ce să ne mai obidim? De ce să ne producem atît de multă suferință cînd aceasta urmează curînd pentru fiecare dintre noi?

De 10 de luni nu mai pot avea sentimente dușmănoase față de nimeni. Încerc, să văd dacă nu cumva am rămas cu vreo incapacitate sau cu vreun defect din pricina multor anestezii generale, dar nu reușesc. M-am temut că poate, în timpul în care creierul meu a suferit subalimentarea cu sînge, o parte din materia mea cerebrală a murit și nu mai am sentimente normale.

Nu! Cine trece prin moarte începe să iubească tot ce este viu. Cine trece pe aproape de moarte îi iubește pe muritori.

6. Relația cu obiectele. Unul dintre cele mai grele momente a fost atunci cînd am fost dezbrăcat complet și am auzit: ”Vă rog să îmi dați telefonul și ceasul dumneavoastră. Le punem în această pungă și le vom trimite soției!” Am rămas fără … nimic! ”Acum gîndiți-vă la ceva frumos!”.

M-am gîndit la ai mei dragi, nu la lucrurile dragi, deși am multe lucruri la care țin: chitarele mele, bicicletele, cărțile, scrisorile dintre mine și Natalia, fotografiile, arcurile … Față de toate acestea am simțit atunci cum mă îndepărtez ca pornind printr-un tunel la capătul căruia rămîneau toate în urmă, la capătul luminos de care mă îndepărtam.

Cînd m-am trezit aveam sonde, cabluri, furtune, toate erau pe mine, în mine strecurate, ieșeau prin spărturile din burta mea, dar nimic nu mai era al meu. Am încercat să vorbesc. Cuvintele nu ieșeau din cauza tuburilor care se duceau pînă spre plămîni.

Cînd trupul nu îți mai aparține și este manipulat de ceilalți, cînd nu mai ai libertatea de a bea apă cînd vrei, de a mînca ce vrei, de a merge singur la toaletă, nu îți mai pasă de obiectele pe care le ai în proprietate. Cînd viața îți este agățată de cîteva fire care trec pe deasupra patului de spital, cînd împarți același salon cu alte șase persoane, cînd nu te poți deplasa și ai pareză pe toată partea dreaptă, nu mai contează nici casa de pe numele tău, nici mașina pe care o conduci.

După operație am început să dau masiv. Am scăpat de haine, de jumătate dintre biciclete, echipamente sportive, instrumente muzicale, am dăruit jumătate din cărți. La unele volume am ținut, dar știu că nu voi mai avea timp să le răsfoiesc niciodată. În primele trei luni am intrat într-un fel de febră a dăruitului. Vînam lucrurile de prin casă și dădeam tot ce consideram că nu îmi va mai trebui, chiar dacă supraviețuiesc mai mult decît anticipează medicii cei mai generoși.

Un puternic sentiment de libertate s-a născut și niciodată nu mă va părăsi! Sîntem trecători printre lucruri și lucrurile ne dau de … lucru, ne mănîncă din viață, ne apasă cu griji pe care nu ar trebui să le îndurăm nici în cele mai strălucite faze ale sănătății noastre. Fiecare dintre noi, muritorii, avem prea mult și fiecare considerăm că nu este destul. Pînda morții însă ne scapă de această falsă impresie de înveșnicire.

Citește întreg articolul AICI, pe Edictum Dei