În primii ani după mutarea la Oradea am călătorit mult cu trenul. Fie că mă duceam spre Sud sau spre Est, drumul trecea prin Cluj. Între Oradea și Cluj nu era (nici acum nu este!) linie electrificată, așa că mai toți ne zgribuleam iarna, ne topeam de căldură vara, pînă ajungeam la linia electrificată.

După Cluj, atmosfera se destindea și începeam să intrăm în dialog unii cu ceilalți, 8 călători condamnați la 8 ore de împărtășire a aceluiași spațiu.

– Mergeți departe?

– La Iași?

– Ah, la Iași! Departe! Aveți ceva de mers.

– Dumneavoastră?

– Eh, numai pînă la Suceava!

– Și dumneavoastră tot cu rădăcini moldovenești?

– Nuuuu! Bucovina!

– Ah, da! Mă scuzați!

– La Iași cu afaceri?

– Nu! Îmi vizitez mama!

– Ah, da! Frumos, frumos! Bravo!

După alte cîteva minute de amabilități, vine întrebarea gravă, nelipsită, previzibilă, cu adînci conotații ontologice:

– Și… dumneavoastră… CE SÎNTEȚI?

Citește mai departe articolul pe Edictum Dei AICI