Sursa foto Edictum Dei

Amărăciunea, tristețea, cinismul și sarcasmul, pe rînd sau toate împreună mi-au fost mare ispită și prieteni încă din frageda copilărie. Aveam doar 5 ani cînd tatăl meu a fost ucis. Cînd am împlinit 10 ani, cineva mi-a îndreptat privirea spre unul dintre suspecții de crimă. Așa s-a încheiat abrupt copilăria mea; am început să urăsc. Inima mi s-a umplut de amărăciune, mîhnire, resentiment, nemulțumire.

După ce am devenit creștin, o bucurie imensă mi-a umplut inima. Alergam prin orașul Iași, cît era acesta de mare, dintr-o parte în alta. Nu aveam nevoie de autobuz sau tramvai, pur și simplu alergam ca un apucat din pricina unui entuziasm și un fel de veselie lăuntrică pe care nu o mai experimentasem niciodată înainte.

Dar apoi acea vîlvătaie a mai pălit și de multe ori și prea adesea am fost cuprins iar de amărăciune. Am devenit acid și ”degrabă de ironii vărsătoriu”. Cu timpul, mai ales după cumpăna pe care am avut-o la 36 de ani, cînd era să mor, am scăpat temporar de amărăciune, dar simțeam că am pierdut ceva esențial, ceva extrem de important, unul dintre cele mai valoroase lucruri ale creștinismului. Prea tîrziu mi-am dat seama ce: BUCURIA!

Mîntuitorul ne poruncește bucuria chiar și în timpul prigoanei, ba mai mult, să ne bucurăm în suferințe, pentru că atunci este sigur că sîntem în voia Sa, cînd suferim pentru Numele Său! Apostolul strigă din pușcărie, fără a ține cont de circumstanțe, avînd toate motivele de amărăciune: ”Bucurați-vă în Domnul, iarăși zic: Bucurați-vă!” (Filipeni 4:4)

Același ne spune că bucuria este parte din roada Duhului Sfînt: ”Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea…” (Galateni 5:22).

Iacov ne scrie să privim ca pe o ”mare bucurie chiar și atunci cînd trecem prin felurite încercări, ca unii care știm că încercarea credinței noastre lucrează răbdare, dar răbdarea trebuie să-și facă desăvîrșit lucrarea, ca să fim desăvîrșiți, întregi și să nu ducem lipsă de nimic.” (Iacov 1:2-4).

Psalmistul spune: ”Dă-mi iarăși bucuria mîntuirii Tale … ” (Psalmul 51:12).

Așadar, eu nu am niciun fel de scuză pentru lipsa bucuriei. Ba chiar ar trebui să mă îngrijorez mai mult: lipsa acesteia este un simptom al unei patologii pneumatologice. Bucuria este un semn al celor iertați, este o pecete a celor mîntuiți. ”Neprihăniților, bucurați-vă în Domnul și veseliți-vă! Scoateți strigăte de bucurie, toți cei cu inima fără prihană!” (Psalmul 32:11).

Iertarea din partea lui Dumnezeu aprinde bucuria, relația permanentă cu El întreține bucuria. Dacă avem un Dumnezeu etern, pururea izvorîtor de viață, dacă avem un Dumnezeu sfînt și puternic, atunci, dacă bucuria din El izvorăște, și aceasta trebuie să fie permanentă, pură și puternică.

Citește mai departe AICI pe Edictum Dei