”Soarta, uneori nestatornică, alteori vitregă, a fost cu George Enescu darnică în toate felurile. Un proverb englez spune:”Character is destiny”, adică caracterul făurește destinul unui om.
În viața marelui muzician se adeverște această zicală. De
mic copil, aptitudinile lui muzicale au fost hotărâtoare, și tatăl
său i-a pus în mână o vioară. La vârsta de nouă ani, l-a dus la
Viena, la școală, iar mai târziu, la Paris, la Conservatorul
Național de Muzică. Acolo și-a desăvârșit studiile, atât de
strălucit, încât în vechiul institut, când se vorbea de alți
tineri români, elevi ai Conservatorului, se spunea: ”Este
compatriotul lui Enescu”. Imediat părea mai talentat, iar
profesorul respectiv îl încuraja să lucreze și să ajungă la faima
lui Enescu, care, deși tânăr de tot, stârnise entuziasmul
parizienilor.
În țara lui a fost primit cu căldură și ocrotit,
iubit de toți. O prietenă bătrână care n-avea copii i-a purtat
grija de mamă, poftindu-l să se odihnească, în timpul vacanței, la
munte, în frumoasa ei locuință, unde doamna melomană aduna mulți
prieteni la muzică. Enescu cânta și încânta. Adeseori se dădeau
cvartete de Beethoven, el era vioara întâi și marele Dumitru
Dinicu, violoncel. Doamna cu părul argintiu tăiat scurt lucra la
câte o dantelă fină, înconjurată de prietene amatoare de muzică,
care lucrau și ele pe când se răspândeau în salonul mare
înălțătoare melodii. Alteori picta pe fire groase de pergament
motive decorative și medalioane, unde apăreau portretele
obișnuiților acestor ședințe. Ani de-a rândul am cântat cu dânsul
în concerte, ca și la el acasă, din multiplele capodopere muzicale.
Când făcea o observație, nu părea că afirmă, ci că întreabă. Dar
imediat te supunea și înțelegeai în adânc graiul complicat al
muzicii. După ce cânta, își așeza vioara în cutie, binișor, cu
gesturi materne, și așternea pe instrument un înveliș de dantelă
groasă presărată cu mărgăritare mici. În anul acela, un public care
umplea sala Ateneului până la refuz a sărbătorit pe tânărul
compozitor, care dirija prima lui Rapsodie
Română.
Iarna și-o petrecea la Paris, vara și toamna în
țară. Ar fi putut după câțiva ani de carieră violonistică să se
odihnească, să se bucure de frumusețile vieții, dar aci se
luminează trăsătura cea mai de seamă a firii lui. Era un muncitor,
își dedicase toată viața muzicii. Asemenea acelor pietrari din evul
mediu care, cu dalta, înfățișau scene din Biblie pe câte un portal
de catedrală, și nu mai cunoșteau altă bucurie decât aceea de a
extrage viață din materia greoaie și fără expresie, Enescu, aplecat
pe hârtia dungată orizontal, însemna cu puncte mici vibrația unui
zbor melodic. Nu trăia pentru prezent. Explora veșnicia armoniei.
Ca să lege în acest cult al frumosului țara lui întreagă, a
cutreierat-o în lung și în lat, a cântat în toate orășelele, unde
nu răsunase vreodată muzica clasică. Aceeași osteneală își dădea la
Mizil, ca și la Paris sau Londra. ”Muzica trebuie slujită la fel de
atent oriunde ai fi”, spunea el.
Își cunoștea valoarea. Își cântărise
darul lui minunat de a fermeca, și de aceea era rezervat și părea
modest. Dar, când arcușul lui se întindea pe coarde, sunetul îți
pătrundea până în miezul inimii și pricepeai ce scrie Platon:
”Muzica este filozofia însăși”.
Cânta cu ochii închiși, desprins de
realitate, dus de undele sonore pe înălțimi pe care nu le atingi
decât prin muzică. Când termina bucata, i se respecta dorința de a
nu i se vorbi numaidecât.
uneori era vesel. Se
așeza la pian și începea să facă imitații... copila stângace...
poetul afectat... cucoana pretențioasă ridicând brațe cu mâneci
învolănate... Enescu avea un adevărat geniu pentru a imita pe
semenii lui. Își schimonosea fața, își schimba timbrul glasului,
reproducea cu o crudă exactitate felul de a vorbi al fiecăruia, cu
ticurile verbale,
șovăielile.
vorbăreț
n-a fost niciodată, cu toate că inteligența lui era vie și
cuprinzătoare. Vorbea patru limbi la perfecție. Citea mult și
sublinia tot ce era de seamă. Îi plăceau pisicile și le trata ca pe
niște zeițe. Fiecare își avea locul și perna ei, și, când se
odihnea Enescu după masă, poftea pe una din ele în brațele lui și
moțăiau împreună, mâna lui lungă și albă odihnindu-se în blana
cenușie a
pisicii.
Darul
cel mai de seamă a lui Enescu era dirijoratul. Sub bagheta lui,
orchestra căpăta dimensiuni uriașe. Atât de înțelept știa să
echilibreze planurile sonore, să creeze spațiile în care plutea,
înaripată, muzica! Ar fi putut deveni un al doilea Furtwangler,
adică asemenea celui mai măreț șef de orchestră din lume. Dar în
privința aceasta n-a întâlnit totdeauna înțelegere, și, de aceea,
rare au fost concertele dirijate de dânsul - dar și de
neuitat!
Din
viața acestui mare muzician se desprinde o pildă care poate fi
sprijinul cel mai mare pentru tineret. Cine vrea să devie un
artist, să știe că arta este balaurul cel mai nesățios din lumea
poveștilor. Cere hrană, fără încetare. Hrana este concentrarea în
muncă. George Enescu, autorul operei Oedip, genialul interpret al
marilor compozitori, n-a încetat a munci pâna la ultima pâlpâire de
viață. Amintirea lui rămâne vie pentru cei ce l-au cunoscut și viu
exemplu pe care ni-l
dă.”
