Pentru Imperiul roman, muzica constituia un mijloc de etalare a măreției și bogăției.

Venind în Dacia, armatele romane au adus genuri muzicale, îndeosebi cantica, acele melodii lirice de rezonanță, reflectând viața de toate zilele într-o manieră directă, fără preocuparea unui ideal artistic elevat. Se răspândesc cu repeziciune cântecele salinare, Carmina salinaria, vechi forme ale poeziei religioase latine, un fel de colinde populare de sorginte literară, preoțească. De un caracter arhaic erau carmina fratrum arvalinu (cântecele fraților arvalii), închinate unei divinități arhaice.

Unele cântece se identifică cu o anume sărbătoare, ceea ce înseamnă că repertoriul era destul de bogat pentru a îngădui o asemenea practică. Revenirea anuală a datelor legate de practici mitologice și religioase va justifica reluarea repertoriului ocazional, ca și formarea sa. Dintre acestea, se impun calendele, adică melodii preponderent vocale, invocând urarea de belșug și sănătate cu ocazia începerii Anului nou. Se obișnuia să se cânte în grupuri mici sau mari, recurgându-se la mimarea unor practici ancestrale, travestiuri în animale (piei de capră, de urs).

Cântecele rosaliene erau legate de serbarea trandafirilor, a primăverii. Desfășurată pe câmpuri, în aer liber, Rosalia celebra renașterea naturii, după starea mortuară a iernii. Datina romană a găsit un teren propice în Dacia, unde existau din timpuri străvechi ritualuri de primăvară similare dionisiace. Apolo, zeul poeziei, al muzicii și luminii, se serba în Dacia epocii romane.

Din ramura instrumentelor aerofone se distinge tuba, confecționată din bronz, având o formă cilindrică dreaptă. cu o lungime până la 3 metri, cu o terminație conică. Se puteau obține circa unsprezece sunete. Tuba a fost un instrument militar, provenit de la etrusci. Înrudit cu tuba, preluat tot de la etrusci, cornul era un instrument din bronz, mai scurt, care emitea note puternice, pătrunzătoare. Din aceeași familie a făcut parte lituus, instrument din bronz, militar. Aceste instrumente marcau semnalul începerii sau încetării luptei.

Bucina se confundă cu cornul, încă de pe timpul romanilor. Se pare însă că ar exista o deosebire clară între aceste două instrumente, deși descrierile apar de cele mai multe ori contradictorii. În timp ce cornul era un instrument metalic, bucina era din piele de bou sau scoarță de copac. Bucina nu servea, ca celelalte instrumente menționate, pentru semnalizări în exediții, ci pentru serbările publice. Când sosea împăratul sau generalul ori când legiunea era felicitată pentru luptele sale, bucinatorii intonau classicum, melodie cu o funcție militară încetățenită.

Alte instrumente de suflat: aquilliferi, vexilliferi și draconarius, acesta din urmă fiind asemănător cu carnix-urile dace.

Tibia sau aulosul, instrument de circulație la toate popoarele sud-estului european, cunoaște o mare varietate la romani; la fel și sirynxul sau fluierul dac. Existau ansambluri alcătuite din numeroși instrumentiști, de tipul colegium tibicinum, de fapt corporații care reuneau cântăreți, instrumentiști și dansatori.

Dintre celelalte grupuri instrumentale, menționăm indiofonul scabellum, folosit pentru bătaia timpului în marșurile legiunilor, și talgerele de metal, descoperite în câmpia Olteniei. Desigur romanii cunosc instrumentele grecești: lira, chitara.

Mai rar întâlnită era orga portabilă, ale cărei tuburi se acționau sub presiunea apei, de unde și numele de orgă hidraulică.

În cadrul vieții cotidiene, în casele romane instrumentele militare nu pătrundeau. În schimb, la loc de cinste erau chitara și orga. Se întâlnesc în unele fresce și documente care ne lasă să întrevedem existența unor formații camerale, în care instrumentele erau în așa fel asamblate, încât să poată genera sonorități plăcute, nestridente. Elocvent este Concertul roman dintr-o frescă de la Herculaneum, aflată la muzeul din Neapole, în care participă o chitară și un fluier lung.