”Amintirea unui mare artist se adună greu în cadrul uni
medalion a cărui formă închide, de obicei, flori presate, o
fotografie ștearsă și câteva rânduri scrise cu cerneală
roșie.
În toată făptura genialului enescian s-au
îngemănat de timpuriu intuiția cu voința, răbdarea cu talentul,
temperamentul cu măsura, poezia cu logica, desăvârșind una dintre
cele mai excepționale personalități ale veacului
nostru.
Pe fața lui se înscriau într-o stranie
armonie elemente contradictorii: nasul prea subțire pentru ovalul
lat, ochii lungi, ascunzând spre tâmple licărirea unei
spiritualități ironice, gura cărnoasă, care mărturisea cu naivitate
avântul spre dragoste. Sub părul lung și negru, urechea potrivită
prea jos părea că ascultă toate vibrațiile telurice. Era înalt,
croit vitejește, dar mâinile mari erau modelate feminin și tușeul
lor la pian cuprindea în întregime unda sonoră, colorând-o cu cele
mai variate și subtile nuanțări.
Cei care l-au ascultat cântând la
pian din operele lui Wagner rămân cu impresia că au fost fermecați
de o minunată orchestră: atâta diversitate sonoră obținea din
instrument.
Memoria lui, prodigioasă,
capta dintr-o singură lectură compozițiile pentru vioară sau pian
și-l ajuta să vorbească limbile franceză, germană și engleză cu
accent perfect, fără să piardă, însă, inflexiunile dulci ale
graiului moldovenesc. Darul imitațiilor sonore - o caracteristică a
muzicanților - îl avea și el, dar îi adăuga gestul, schimonosirea
trăsăturilor, încât juca adevărate scene comice, figurând singur
toate personajele lor. Dintr-o dată, se lepăda de rezerva tăcută
care-l învăluia și-l apăra de interjecțiile entuziasmului.
Redevenea un adolescent fără răspundere artistică, mâncăcios și
vesel. Discutam împreună despre feluri de bucate, făceam împreună
comparații între arta culinară și arta muzicală, Mi-aduc aminte de
un șerbet de porumb, degustat de amândoi la o prietenă comună, care
a stârnit imaginația lui Enescu. A transpus la pian într-o
improvizație subtilă catifelarea și aroma acelui alb
șerbet.
Aceste clipe de
destindere erau rare. Exigența spiritului creator îl covârșea.
Munca i-a fost drapelul pe care l-a purtat până când i-a căzut din
mâini. Ostaș al artei muzicale, n-a încetat a i se închina,
perfecționând fără răgaz interpretarea operelor marilor
compozitori.
Potolea cuvintele de laudă: ”Eu
spun ce este scris, dar încerc să spun tot ce este
scris”. Nu adăuga însă că această culme a interpretării este
atinsă numai de cei hărăziți să trăiască în concentrare absolută,
cu dăruire de sine
integrală.
Niciunul dintre iluștrii
violoniști n-a creat planuri sonore, perspective, peisaje mai vii.
Am cântat împreună mulți ani. Mi-aduc aminte de una din variațiile
Sonatei Kreutzer de Beethoven. La repriză, țuguia răgușit tema și
parcă apărea în depărtare turla unei biserici de cătun, și auzeai
un cocoșel cântând a sărăcie. De câte ori ajungeam la pasajul acela
îmi curgeau
lacrimile.
La pupitrul de șef de
orchestră, geniul său își desfășura aripile. Beethoven, Brahms,
Wagner n-au fost cântați atât de înălțător decât de Furtwangler. Ca
și marele său contemporan german, Enescu izbutea unele crescendi
care nu ajungeau la o explozie exterioară, ci te cufundau într-un
univers al puterii, unde expresia lumina frumuseți nebănuite până
atunci.
Tânăr, fusese
poreclit ”Sfinx”, și apoi, în intimitate, ”Pinx”, din cauza unei
asemănări vădite cu enigmatica statuir cioplită în stânca
deșertului Sahara. Oare această afinitate cu personajul mitologic
l-a împins să scrie opera măreață, socotită astăzi cea mai
originală dintre tragediile
moderne?
Arta
muzicală, prin însăși factura ei fluidă, rămâne misterioasă și
necuprinsă. Este mereu în mers. Atinge și dispare. Pentru ca să se
așeze în amintire vie, îi trebuie pulsația celui care îndrăznește
s-o creeze, să-i dea trup și viață. Atunci capătă forță
convingătoare și sensul ei adevărat de îndreptar
spiritual.
Tinerii
care se vor dedica muzicii, să i se dăruiască ei printr-o muncă
fără preget. Să păstreze vie pilda marelui nostru muzician, aplecat
zilnic asupra partiturilor, lucrând fără de odihnă la înălțarea
muzicii
românești.
(Contemporanul,
8 mai
1950)
