CAPITOLUL II -
CIMITIRUL CU INDICII
- Ştiu eu un loc de
pescuit grozav, înainte de Sulina!
- Am luat momeli speciale
pentru ştiucă!
- Să nu uităm cremele de
soare şi pălăriuţele pentru copii!
Părinţii Teodorei şi ai lui Matei îşi făceau de zor planuri pentru
vacanţa neaşteptată la Sulina. Trenul spre Tulcea mergea mai încet
ca de obicei,
din cauza caniculei. (Oricum, la fel merge şi in orice altă perioadă a anului, dar acum CFR avea o scuză credibilă...).Pe culoarul vagonului, taţii calculau de câtă gheaţă vor avea nevoie pentru păstrarea imensei cantităţi de peşte pe care îl vor prinde când, brusc, unul dintre ei amuţi: la capătul culoarului se afla aceeaşi siluetă, cu ochelari fumurii şi pălărie cu boruri mari, precum cea care i-a spionat din balconul Institutului. S-au înţeles dându-şi coate şi, timid au pornit spre bărbatul care privea fix spre ei. Însă acesta dispăru pe uşa care desparte vagoanele. Cei doi bărbaţi au plecat în urmărirea lui, au trecut din vagon în vagon, au verificat fiecare compartiment şi toaletă, până când au ajuns la locomotivă.
din cauza caniculei. (Oricum, la fel merge şi in orice altă perioadă a anului, dar acum CFR avea o scuză credibilă...).Pe culoarul vagonului, taţii calculau de câtă gheaţă vor avea nevoie pentru păstrarea imensei cantităţi de peşte pe care îl vor prinde când, brusc, unul dintre ei amuţi: la capătul culoarului se afla aceeaşi siluetă, cu ochelari fumurii şi pălărie cu boruri mari, precum cea care i-a spionat din balconul Institutului. S-au înţeles dându-şi coate şi, timid au pornit spre bărbatul care privea fix spre ei. Însă acesta dispăru pe uşa care desparte vagoanele. Cei doi bărbaţi au plecat în urmărirea lui, au trecut din vagon în vagon, au verificat fiecare compartiment şi toaletă, până când au ajuns la locomotivă.
„Unde o fi dispărut?!”
Până când au ajuns înapoi, au epuizat toate variantele cât de cât
plauzibile. Până la Tulcea au discutat în şoaptă cu soţiile, fără
să le spună copiilor. Transferul bagajelor pe vaporul „Moldova” a
decurs fără probleme, aşa că la ora prânzului începeau lunga şi
lenta călătorie pe Dunăre, până la Sulina. Imaginea bărbatului
misterios le persista în memorie. Bărbaţii stăteau pe punte,
sprijiniţi de balustrada vasului şi priveau peisajul de pe mal şi
valurile create de vapor. Stăteau la babord pentru a se adăposti de
soare. O teamă de neimaginat pentru un adult i-a cuprins în
momentul în care pe apa fluviului au zărit din nou umbra bărbatului
care le bântuia deja gândurile. Stătea pe acoperişul de metal al
punţii. Acolo, pasagerii nu au acces. O scară metalică aflată în
faţă, lângă cabina căpitanului, era singura posibilitate de a
ajunge sus. Taţii s-au repezit spre ea, au urcat în grabă, iar
fiorii reci ai spaimei s-au înteţit în momentul în care au văzut că
pe uriaşul acoperiş metalic nu se afla nimeni. Au dat ocol coşului
care venea din sala motoarelor, poate personajul s-ar fi ascuns
după el. Şi-ar fi dorit să-l găsească ca să risipească odată
misterul. Dar n-a fost aşa... Tot drumul până la Sulina au tăcut.
Singurele discuţii le-au purtat cu bibliotecara din Sulina şi
profesorul de istorie de la liceul din oraş. Păreau că ştiu totul
despre istoria şi poveştile urbei, dar bărbaţii erau cu gândul în
altă parte. În tot acest timp, Teodora şi Matei accesau de zor
informaţii legate de pirateria din Marea Neagră şi au aflat astfel
că la mijlocul secolului al XIX-lea, acest fenomen era larg
răspândit pe întreg bazinul Mării Negre şi în special la gurile
Dunării. Aici veneau cele mai multe vase: unele pentru a descărca
cerealele din Moldova şi Muntenia, altele pentru a le duce în
Anglia, Italia sau Germania.
Nici nu s-au cazat bine la o pensiune din oraş, iar copiii
şi-au luat părinţii de mână şi s-au dus spre cimitirul aflat la
marginea oraşului (aflasera ca este singurul cimitir din lume unde
sunt îngropaţi oameni care au avut religii atât de diferite:
creştini, musulmani, mozaici etc...)
Cimitirul era pustiu. Toată lumea se afla încă pe plaja aflată la 3
km depărtare. O singură siluetă, de femeie, străbătea aleile dintre
monumentele funerare. Părea că urmăreşte grupul format din cele
două familii, dar păstra mereu o anumită distanţă....
- Crucea roşie e undeva
la marginea dinspre mare.
- Oare G. K. are legătură
cu cimitirul? Ce o fi însemnând?
- Georgios Kantagouris!
Femeia ajunsese, fără să-şi dea nimeni seama, aproape de ei, astfel
încât auzea ce se discută.
- Scuzaţi-mă, sunt
îngrijitoarea cimitirului, pot să vă ajut cu ceva? V-am auzit cum
vă întrebaţi ce înseamnă G.K. ... Vin aici o mulţime de
oameni tocmai pentru acest mormânt, cel al lui Georgios
Kantagouris, faimosul pirat al Sulinei. N-aţi auzit de el?! Uitaţi-l, se află chiar
acolo!
Imediat copiii au şi pornit în goană spre piatra funerară care,
într-adevăr, avea la loc de cinste semnul piraţilor, craniul şi
oasele încrucişate! Un text în greceşte şi alte însemne ciudate se
aflau încrustate pe lespedea din marmură...
Nu
au mai zăbovit mult, pentru că se însera. La cină, în curtea
pensiunii, au venit şi bibliotecara şi profesorul de istorie care
le-au povestit despre istoria piratului GK şi despre legendele
legate de acesta. Se spune că avea o comoară de nepreţuit, doar
jefuise zeci, ba chiar sute de nave. A împărţit săracilor, dar este
evident că grosul l-a păstrat pentru el. Căutătorii de comori pot
uda piatra de mormânt cu apă de mare, obligatoriu la miezul nopţii
şi află astfel locul unde e îngropată comoara. Fetele pot urma
aceeaşi procedură, dar numai la miezul nopţii, pentru a afla numele
Alesului!
- E clar! Mâine dimineaţă,
la răsărit, suntem acolo! au decis copiii.
Taţii au fost nevoiţi să străbată pe jos drumul până la mare şi
înapoi pentru a aduce apa de mare necesară devoalării
secretului.
Exact în momentul în care razele soarelui au ajuns pe marmura rece,
Matei aruncă primul jet de apă de mare din PET-ul umplut de tatăl
său. Teodora avu grijă să împrăştie lichidul pe întreaga suprafaţă.
Cu toţii aşteptau acum cu nerăbdare să se întâmple ceva. Mama
Teodorei a făcut o sumedenie de poze ca să rămână mărturie ori să
observe mai târziu dacă au scăpat vreun detaliu. Două romburi
ieşeau mai în relief. Păreau două creste aşezate pe alte două, cu
vârfurile în jos...
- Asta ce o mai
fi?!
- Munţi nu sunt
aici...
- Să fie
valuri?
- Nu, pentru că sunt prea
ascuţite...
Fiecare pornise agale pe
alei, încercând să dezlege misterul. Mama lui Matei ajunsese în
dreptul faimosului monument al celor doi îndrăgostiţi britanici
care şi-au găsit sfârşitul împreună, la Sulina, William şi
Margaret...
- W şi M... Hmmm....
Uraa! Am găsit! Veniţi aici! Uitaţi-vă, dacă suprapunem numele
celor doi avem M peste W sau invers, e totuna!! Vă amintiţi ce ne-a
povestit doamna bibliotecară?! Piratul şi cei doi îndrăgostiţi au
fost contemporani. S-a spus chiar că fratele lui Giorghios
Kantagouris i-a ucis, drept răzbunare pentru moartea
piratului. Tatăl lui Margaret era şeful Comisiei şi capul
armatei care se ocupa de stârpirea pirateriei. Ultima oară, William
şi Margaret au fost văzuţi când ieşeau din far, iar fratelele lui
G. K. s-a luat după ei!!!
- Mâine, obligatoriu trebuie
să mergem la far! au decis, din nou, copiii.
În
acea noapte nimeni nu a dormit, cu gândul că poate vor dezlega
misterul şi vor da de urma comorii...
La ora 10, în prima secundă
după deschidere, cele două familii pătrundeau în muzeu. Au căutat
toate indiciile posibile printre obiectele expuse. Orice zgârietură
din zid au căutat să o interpreteze. După câteva ore au ajuns
obosiţi şi deznădăjduiţi în încăperea de sus, cea care adăpostea
oglinda uriaşă a soarelui. Matei, ca de obicei, a început să mişte
toate rotiţele şi pârghiile posibile... Soarele pătrundea prin
geamuri şi făcea o căldură de nesuportat.
- Hai să plecăm, nu e nimic
aici...
Dar chiar în momentul în
care să coboare pe scări, Matei mai roti odată uiraşa oglindă.
Pentru un moment, razele soarelui au trecut ca un laser prin
încăpere şi, proiectate de oglindă, au lăsat pentru o secundă, o
imagine clară, un fel de hartă pe zidul farului.
- Mai roteşte odată! îl
îndemnă Teodora.
Încet, încet, până au ajuns la punctul corect, au rotit oglinda.
Fasciculul întâlnea geamul rotund care proteja filamentul farului
şi au putut observa că, pe o mică porţiune, sticla era zgâriată,
iar urmele proiectau pe zid harta Sulinei şi, din nou, o mare cruce
indica probabil, locul mult căutat. Toate
aparatele foto au fost puse în funcţiune pentru a imortaliza
imaginea. La ieşire s-au întâlnit surprinzător, cu îngrijitoarea
din cimitir.
- Ce mai
faceţi?
- Am găsit harta
comorii!!!! s-au grăbit să-i răspundă copiii, dar femeia păli la
faţă şi dispăru în grabă.
- Unde s-o fi dus
doamna?
Curatorul muzeului ridică din umeri:
- Care doamnă?
- Care doamnă?
- Îngrijitoarea
cimitirului!
- Dar nu avem
îngrijitoare la cimitirul nostru! E doar un administrator, iar
soţia mea mai îngrijeşte pe ici, pe colo, dacă plătesc rudele celor
îngropaţi.
Amuţiră cu toţii, adânciţi în gânduri... Dilemele lor s-au cufundat
şi mai mult în momentul în care Teodora exclamă:
- Uite-l pe omul în negru!!!
- Uite-l pe omul în negru!!!
Pentru o clipă, cu toţii au avut ocazia să zărească, de acum
celebrul chip cu ochelari şi palărie, care-i privea de la colţul
unui bloc de pe mal.
- Copii, gluma se
îngroaşă!
VA URMA...
