CAPITOLUL III -
DEZLEGAREA ENIGMEI
Tot
restul serii, cele două familii au discutat cele întâmplate. Cine
era omul în negru? De ce-i urmărea? Să anunţe oare Poliţia? Dar
femeia care pretindea că este îngrijitoare? Cum se făcea că este
mereu în preajmă? Şi ea îi urmărea?
- Veniţi repede! Cred că am găsit
secretul hărţii din far!
Mama lui Matei descărcase toate fotografiile pe o tabletă,
pentru a le vedea mai bine. Şi-a amintit că acel contur desenat pe
geamul farului seamănă cu una dintre hărţile văzute înainte de
plecarea spre Sulina, când s-a documentat în privinţa plajelor şi
locurilor de interes turistic.
- Vedeţi, asta e Sulina,
iar aici, la sud, e Lacul Lumina, unde e şi acest „X”.
Cu toţii i-au dat dreptate şi au decis să plece în zori,
acolo.
- Dar legenda spune că
trebuie să fim la răsărit, insistă Matei.
În zadar au căutat o barcă să-i ducă acolo. Niciun pescar sau
proprietar de vas nu se încumeta să plece pe întuneric pe lacul
Lumina. Din moşi-strămoşi se spunea că nimeni nu s-ar mai întoarce.
De aia îi spune şi Lumina. În timpul zilei nu apar ielele, doar
noaptea vin şi fură minţile pescarilor. Cu greu au găsit pe cineva
dispus să le dea o barcă, pe bani grei. Cu condiţia să o piloteze
unul dintre părinţi.
Au plecat la 3 dimineaţă, iar apropierea răsăritului i-a prins
lângă malul nordic al lacului. De jur împrejur, doar
stufăriş...
- Ce căutăm, de fapt?
„X”-ul ăsta e pe undeva pe aici, dar nu-i decât stuf , pământ şi
apă, constată Teodora.
- Or fi ăia doi copaci
bătrâni de acolo, arăta tatăl lui Matei, care pilota barca cu
motor. Haideţi acolo, că oricum nu ştiu unde să mergem, în altă
parte.
Au coborât pe mal, iar zorii începuseră să lumineze întreaga
zonă.
- Aţi văzut că nu ne-au
mâncat ielele? Teodora era bucuroasă că
legenda era doar o poveste de adormit pescarii
leneşi...
Studiau pe toate feţele imaginea hărţii din far. Uriaşul „X” era, evident, în acea suprafaţă imprecis de
imensă, de apă şi stuf.... Soarele se ridica grăbit şi anunţa o zi
frumoasă. Matei rămase fără glas. Apucă mâneca tatălui său şi-l
zgudui cu putere. Arăta cu degetul undeva, spre mal, puţin
mai jos de ei, spre cei doi copaci uscaţi. Unul era înclinat spre apă, celălalt la câţiva metri
depărtare era aplecat spre mal. Umbrele
lăsate de ei se încrucişau şi formau un „X” imens, pe mal. Au
alergat acolo şi au observat că în acel loc malul era mai ridicat,
ca o cocoaşă lungă. Părea coca unei corăbii şi chiar aşa era!
Părinţii au îndepărtat nu mult din stratul de pământ şi iarbă depus
pe carenă şi au descoperit numele navei: „ADELAIDE MARINI” .
Rapid, mama Teodorei googăli tableta şi află că acest vas se
scufundase undeva în rada Sulina, în octombrie 1867! Iată că de
fapt eşuase aici, în apa mică a lacului... Dar cum ajunsese aici?
Se pare că urma să rămână o enigmă de nedezlegat. După poziţia
navei, le-a fost uşor să identifice puntea şi, după câteva minute,
au găsit un tambuchi, capacul care acoperea accesul spre
interior... Înăuntru era destul de uscat, apa nu pătrunsese prin
peretele încă rezistent al navei. Întâi au intrat adulţii. Au
luminat întreaga punte inferioară, plină de butoaie şi baloţi
putreziţi. Au intrat şi copiii, înarmaţi cu lanterne. Ei au fost
primii care au găsit comoara. Un mic munte de monede, pocale,
sfeşnice, toate licărind auriu în bătaia lanternelor, iar ici-colo,
mici „râuri” de mărgele din pietre semipreţioase sau perle.
Erau toate ingredientele unei comori de piraţi,
ca-n poveşti! Priveau fascinaţi şi nu le venea să creadă. Adulţii,
mai ales, işi muşcau buzele că nu i-au crezut pe copii... Iar cei
mici aveau un aer victorios şi se bălăceau prin mica movilă de
aur.
Interiorul se întunecă brusc. Tambuchiul fusese acoperit de silueta
unei femei...
- Deci chiar există!
Felicitări!
Era îngrijitoarea cimitirului - sau cea care pretindea că are
asemenea meserie...
- Cum aţi dat de
noi?
- V-am următir tot
timpul... Asta fac de când mă ştiu, de fiecare dată când cineva
vine la mormânt şi-l stropeşte cu apă... Am aşteptat toţi
aceşti ani ca cineva să dezlege misterul. Începuse să mă îndoiesc
şi eu, deşi mama, bunica, străbunica şi mama acesteia erau ferm
convinse de existenţa comorii. Mă numesc Margaret
Pincle. Da, exact ca strămoaşa mea, Margaret Ann Pincle! În acea
noapte fatidică, când ea şi logodnicul ei, William, au ieşit din
far, au trecut mai întâi pe acasă, unde au povestit familiei că au
găsit în far o hartă cu locul unde se află comoara lui Kontagouris,
piratul care îngrozise Sulina în acele vremuri. N-au dat prea multe detalii. Au plecat imediat cu o barcă...
Trupurile lor au fost găsite pe lacul Lumina şi aşa, legenda a fost
reconfirmată. Tatăl ei l-a interogat zile de-a rândul pe
fratele piratului, care fusese văzut în preajma tinerilor cu
o seară înainte, dar acesta avea un alibi foarte bun. A fost zărit
de toată Sulina dând de băut, până dimineaţă, prin cârciumile de pe
malul Dunării, oricui era dispus să asculte istorisirile sale
despre faptele de vitejie ale fratelui său. Familia noastră, o parte a ei, adică sora lui Margaret, a
rămas aici, să aibă grijă de morminte. S-a căsătorit, dar şi-a
păstrat numele, ca şi urmaşii ei. Am tot scotocit prin far dar
degeaba. Tot mormântul era cheia. Mă rog, au fost vremuri crunte,
dar iată că a meritat! Ce facem, cum împărţim comoara?
- Comoara rămâne aici! În
corabie pătrunsese omul în negru. Probabil că auzise întreaga
povestire la gura tambuchiului. Încântat să vă cunosc, doamnă
Pincle! Şi pe dumneavoastră, dar mai ales pe voi, dragi
copii!
Cu toţii erau amuţiţi de spaimă şi se băgaseră unul în altul, în
spatele „zidului” format de cei doi taţi, cărora le tremurau
picioarele şi care se chinuiau din răsputeri să nu se vadă acest
lucru.
- Nu vă temeţi! Înţeleg că
avem acelaşi scop. Mi-a fost greu să vă iau urma, dar când am
văzut-o pe doamna luând-o pe câmp, pe cărări ştiute bine de ea,
mi-am dat seama că urmărind-o, voi da de voi. Felicitări, aşadar!
Eu am o poveste similară. Stră-străbunicul meu era Vasilis
Kantagouris, fratele lui Ghiorghios.El ştia unde este comoara, dar
tot restul vieţii a fost urmărit şi hăituit. Orice încercare de a
intra în posesia ei ar fi fost în zadar. Aşa că a lăsat o hartă
într-o cutie şi i-a dat-o fiului său, bunicul meu, care era
tâmplar. Acesta a lucrat la construirea casei lui Nicolae Malaxa.
Iniţial, bogătaşul a vrut să facă o cramă lângă casă, dar a
abandonat proiectul, aşa că bunicul a folosit-o ca ascunzătoare. A
montat scripeţi pe sub canalele de scurgere de sub curte şi a lăsat
indiciul în tavanul foişorului. Tatăl meu ştia toate acestea, dar
nu mi-a spus niciodată prea multe, doar că în curtea clădirii
e o comoară şi indiciul care duce la ea. Eram foarte tânăr pe
atunci şi tatăl meu aştepta probabil, să mă maturizez ca să-mi
spună secretul. N-a mai apucat pentru că s-a stins brusc, într-o
noapte. De atunci, eu m-am angajat ca administrator al clădirii şi
zeci de ani m-am chinuit să găsesc indiciul pe care voi, nişte
copii, l-aţi descoperit cu atâta uşurinţă... Şi acum, iată-ne aici!
După cum vedeţi, comoara nu este aşa de mare cum ne-am închipuit,
cred, cu toţii. Să fie vreo 10 kilograme de aur, în total. Plus
pietrele preţioase şi perlele, da, hmmm. Ne-ar asigura un trai
decent tuturor. Dar ştiaţi că legea pedepseşte pe cei care îşi
însuşesc obiecte de patrimoniu? Dar tot
legea ne-ar oferi 10 procente din valoare, dacă am preda-o
statului. Asta ne-ar ajunge să ne îndeplinim câteva dorinţe,
fiecare. Dar eu propun să o lăsăm aici.
- Ba nu!!! Nu mi-am
irosit viaţa prin cimitir ca să nu mă pot bucura de ceea ce am
visat, atât eu cât şi familia mea! E nedrept!
Discuţiile din ce în ce mai aprinse au fost curmate de Matei care
descoperise o uşă, în spatele unor baloţi prăbuşiţi spre pupa
navei.
- Uitaţi! Mai e o
încăpere!
Uşa putrezită a cedat rapid, iar înăuntru, la lumina lanternelor,
se vedea că aceea fusese cabina căpitanului şi, mai apoi, cartierul
general al lui Gheorghios Kantagouris!
Matei se aşeză la masa căpitanului, dar scaunul putrezit cedă. În
cădere, băiatul apucă masa care se rostogoli odată cu el. Astfel,
au putut observa că sub masă era prinsă o cutie precum cea din
catacombele institutului. Acum Teodora şi Matei ştiau cum se
deschide. Înăuntru, o hartă aproape identică.
Au ieşit rapid, la lumină, unde au putut vedea că pe hartă erau
înfăţişate zidurile unei cetăţi, iar undele desenate la repezeală
dădeau să înţeleagă că se află pe malul unei ape. Erau şapte
rânduri de creneluri, iar la baza unuia era un punct
negru.
- Aici trebuie să fie! exclamă Omul în
Negru! Fireşte! Nu înţelegeţi!? Comoara asta e doar o mică parte,
plata pentru camarazii lui Ghiorghios Kantagouris şi ce să dea,
probabil, la sărmani! Doar nu era să păstreze totul în acelaşi loc.
Dacă erau prinşi sau dacă vreunul dintre ei i-ar fi trădat, restul
comorii era în siguranţă!
- Bine, dar unde e
cetatea asta, sau ce o fi?
- Ia daţi-mi şi mie
harta! Teodora îşi amintese de secretul primei hărţi, aşa că o puse
în lumina soarelui şi astfel, cu toţii au observat un „H” uriaş,
dar invizibil altfel...
- „H”?! Ce-i
asta?
Teodora înmărmuri. Făcuse deja legătura cu cele citite mai devreme,
despre istoria acelor locuri...
- Ştiu! Este......
HISTRIA!
