Cred că mediile de socializare online nu doar că au dat posibilitate proștilor să se regăsească și să se organizeze în grupuri coerente de promovare a prostiei, dar i-au obligat și pe cei cu ceva grămăjoare de minte rămasă să învețe limbajul dezordonat și propagandist al inteligențelor eșuate pentru a avea un front de lucru comun.

Ca să dau un exemplu mai coerent: „Conversații cu mama” a lui Mihai Bendeac – ar putea fi o carte foarte reușită dacă autorul nu ar scrie la fel de pueril ca într-o postare pe facebook. Ar fi la fel de autentică dacă nu s-ar apela la atât de multe întreruperi de ritm, ca într-un almanah de știri tabloide.

Pe de altă parte, dacă ar fi folosit un stil mai puțin cabotin, sunt convins că volumul nu ar mai fi fost un ‘must-read’ pentru miile de followeri de pe Instagram, care nu ar fi putut pricepe altfel remarcile referitoare la Țurcanu, sau la orice altă chestie petrecută înainte de ’90.

Asumându-și o bătrânețe pe care nu o are, împreunată cu experiențe de viață cărora le oferă mult prea multă importanță, Bendeac nu face altceva decât un compendiu al ego-ului actoricesc și din această cauză judecățile lui de valoare au o postură exagerat de generică. Comparativ cu acest stil, postfața scrisă de Andrei pare singura lectură intimă și odihnitoare din toată cartea.

Câteva remarci personale aș mai avea de adăugat:
– profesorul de sport Iancu de la școala nr. 88 chiar a fost un nemernic, chiar trebuia să ajungă la pușcărie și chiar a chinuit și maltratat generații de copiii
– Studioul de Teatru Cassandra chiar a fost un loc unde se întâmplau miracole pe scenă – și ar trebui să se redeschidă.