Parcă mai ieri aveam 5-6 ani și buchiseam pe o broșurică versurile colindului acesta. Erau un pic altfel, dar linia melodică este aceeași, am ascultat și alte variante, aceasta e singura care păstrează ceea ce-mi amintesc eu de atunci. Și de când aveam 5-6 ani îi cânt bunicii acest colind. Când nu am putut să-i bat la ușă în seara de Ajun și i l-am cântat la telefon, ne-au podidit lacrimile pe amândouă, fără să fie nevoie să ne explicăm de ce și cum. Știam amândouă de ce. Habar nu am pe unde e acea  broșură, dar o văd cu ochii minții și mă revăd pe mine cu al naibii de mulți ani în urmă (când oare au trecut?), așteptându-l pe Moș Crăciun, plină de speranțe, de vise, însuflețită de acel avânt unic al copilăriei care nu va dispărea de tot atâta timp cât bunica mă va aștepta să-i bat la ușă în ajun de Crăciun. Voi continua să fiu copil cât timp ea va rămâne aici. Bunicii mei sunt poarta către anii copilăriei. Și acea