Sunt îndrăgostită de vară, mai ales de luna iulie, cea în care m-am născut și care s-a strecurat și în numele meu. Parcă aș suporta tot restul anului doar pentru a trăi vara, cât de intens pot. Și nu pot atât de intens cât mi-aș dori, mă limitez la locurile și experiențele care îmi sunt la îndemână, visând la călătorii întinse cât e vara de lungă, pe țărmul mării noastre sau peste mări și țări. Uneori, respir pur și simplu aerul apăsător și cald și mă bucur de senzațiile pe care mi le oferă hainele lejere. Acest iulie ce astăzi se sfârșește m-a purtat mai întâi pe la munte, apoi la mare, stațiunea Jupiter, de care nu credeam că mă voi atașa atât de mult. Mi-am creat singură amintiri nemuritoare, care acum mă însoțesc și-mi umplu sufletul de freamăt și ochii de lacrimi. Diminețile în care mă trezeam fără greutate la ora 5, pentru a merge pe plajă. Din cele 6 zile, în 3 am văzut soarele ieșind direct din mare, în vreme ce valurile îmi atingeau picioarele. În celelalte 3 zile, o dungă de nori a întârziat cu câteva minute apariția soarelui, dar asta nu mi-a diminuat plăcerea de a fi acolo. Chiar și când apa s-a făcut foarte rece, nu mi-a pierdut optimismul, m-am bălăcit în continuare. Ce plăcut e să fii în zori pe plajă, când încă nu s-a pornit zumzetul turiștilor! Atunci poți face abstracție de prezența celorlalți „nebuni” și te simți doar tu și marea. Și cât e de splendidă înainte de-a lăsa soarele să se ridice la orizont! Și-apoi, nici nu mai spun, priveliștea este divină, magică. A meritat renunțarea la somn și cele câteva minute pe care le mergeam pe malul lacului Neptun, pentru a ajunge acolo unde fericirea poate fi atinsă cu mâna.

Muzica valurilor, uneori mai lentă, alteori mai furioasă, mi-a alinat sufletul. Nisipul încă rece pe care nu mă sfiam să pășesc, știind că nu mi se poate întâmpla nimic rău. În unele dimineți mi-am întins cearșaful chiar atunci, la răsăritul soarelui, pentru a prinde loc cât mai aproape de mare. Și apoi, fie îl lăsam acolo și reveneam în hotel pentru diverse chestii pe care le aveam de făcut, fie stăteam până ce venea tata să mă înlocuiască, iar eu mergeam să iau micul dejun (cred că am uitat să precizez - anul acesta am mers cu tatăl meu și cu fetele, mergând pe criteriul celor mai doritori de mare). Până anul acesta, nu știam cât de minunat este să vii la plajă cu noaptea în cap. Îmi așezam câteva prosoape peste cearșaf, ca să nu simt răceala nisipului, și citeam sau pur și simplu priveam marea, într-o atmosferă de vis. Înghițeam clipele ca pentru a-mi face provizii, conștientă de miracolul pe care îl trăiesc și care nu-mi este accesibil oricând. Pentru acele ceasuri solitare la malul mării, orice efort devine neînsemnat.

Nu am reușit să ajung la Mangalia, așa cum mi-aș fi dorit, dar chiar și așa, am avut parte de o vacanță memorabilă, am trăit clipa cu disperare și plăcere și... nu am reușit să-mi iau rămas-bun de la mare. De când m-am întors, nu trece zi fără să navighez pe pagini cu oferte de cazare, sperând să merg din nou în luna august și să înduplec bugetul pentru un efort în acest sens. Căci, cred eu, orice necesități sau obligații ar trebui să fie aruncate pe un plan secundar față de perspectiva de a-ți bucura sufletul. Viața este mult prea scurtă pentru a pierde ocaziile de-a o trăi intens.

Se mai duce un iulie, încă o filă întoarsă. Melancolia mă acaparează și tot ce pot face este să visez. Să sper. Și nu în ultimul rând, să lupt pentru a împlini ceea ce visez.